În amurg. Natura. Glas nervos de flaut. O plimbare-n taină. Pe un cal în faţă merge împăratul, în albastra haină. E o iapă sură, ochi căprui roteşte, moţu-i negru-cioară. Roşie e cerga. Ca în prag de luptă, aripi o-nconjoară.
După maiestate, generali se-nşiră. Cei ce merg în faţă, încărcaţi de slavă, plini de cicatrice, dar rămaşi în viaţă. Apoi - duelgii, adjutanţi. Sclipirea-n epoleţi e vie. Toţi sunt o splendoare, tobă de talente, toţi scriu poezie.
Tot mai stins se-aude clavecin de-alt'dată, voci ca din abise. Numai ţăcănitul, glas nervos de flaut şi-nrăite vise. Şi-acel iz al casei, de-azimă şi lapte, tot mai slab se-ngână. Undeva sub talpă şi pe frunţi deasupra - cer, doar, şi ţărână.
să scrii poezii despre obiecte - să începi, de exemplu, cu un scaun, şi să povesteşti despre el, învârtindu-te în jurul lui, aşezându-te chiar pe el, sau, dimpotrivă, dându-l cu piciorul deoparte - să spui ce poate fi, însemna, cum se explică înăuntru grupul acesta de lemn dispus astfel încât să fie o mobilă, şi pe nesimţite să aluneci (dar atunci înseamnă că stai pe scaunul însuşi de care e vorba? sau doar că te-ai fi oprit cu mâna sprijinită de speteaza lui? - sau, modest, pe jos, lângă el?) la alte lucruri mai importante, mai personale, mai omeneşti decât scaunul. de la poezia obiectelor, adică, măcar prin subînţelesuri să ajungi tot la ceea ce te intereseză pe tine - la tine adică - (să crezi că aşa se face. dar e de fapt un răsfăţ în propria ta apă călduţă, de comoditate, şi clişee verbale, în care ţi se pare că ai o mare, poetică, responsabilitate. şi crezi că faci astfel poezia reală.) înseamnă că, vezi, cei care au scris poezii - sau, dacă vrei, cei care au suferit în acel loc, în persoana lor, murdărită, purificată (ei nu aveau cum să ştie dacă sunt salvaţi) - nu au stat pe scaune, umblau - dante spune - chiar ţinând propriul lor cap în mâini, ca pe o lanternă, umblau mereu - şi dacă ar fi întâlnit un scaun, nici nu l-ar fi răsturnat cu piciorul. l-ar fi ocolit.
ce straniu - chopin se chema frédéric . - asta să-nsemne că atunci când te aplecai peste cutia pianului să încerci să urmăreşti acolo palidele lui însemne în singurătate, numai între voi doi. (nu într-un cerc, ci
în volute suitoare, sau, mai curând coborând) - că atunci ar fi fost singurătatea cu adevărat deslegată? însă chopin nu are niciun amestec aici. în această mată deschidere, care curând
se destramă înaintea explicaţiei din urmă. mai bine să stăm la marginea ceasului fără urmare - cum e orice oră dintre acestea - şi pe fiecare
din privirile noastre spre desluşire, să punem oprire. Pe urmă, să încheiem vremea de acum cu vorbe nelămurite, şi apoi, să rămânem, ursuzi, la fereastra cu sticle aburite.
