Ion Horea

  

Şi acum

Am pierdut foarte mult timp
în căutarea timpului, foarte mult pământ
în aşteptarea pământului,
foarte multe culori
şi arbori şi cer şi păsări
în urmărirea lor,
şi acum, de la capăt, îmi împlânt
unghiile în pământ, ca o fiară de pradă,
ca un copil urmăresc păsările
în zborul lor din adânc,
iau totul de la capăt, să ajung
aici unde-am ajuns, să înţeleg
ceea ce pot să înţeleg.
Râuri îşi iau zborul, rând pe rând
adăugând
şi murmurând
şi colorând.

Ion Horea

Mi s-a părut

Cer îndurare ceasului mut, ca un păgân,
Din toamnă-n ceaţa dusă de ploi să mai rămân
În jocul tău de care va fi cândva să fug
Fricos ca o şopârlă sub frunzele de rug.
La noapte o să ningă. Spun semne din amurg.
Deasupra noastră fluvii de ciori flămânde curg,
Şi marginilor lumii parcă le dau ocol.
Bisericile-s pline de ciori ca de nămol.
Să fie mâine ziua în care m-am născut?
Aud în câmp cum timpul mai rumegă tăcut,
Şi bate vânt, şi norii se strâng în jurul lui,
Ca la un semn, spre iarnă, al meu şi-al nimănui.
Mi s-a parut o clipă ca şovăi şi că-aştept
Să mi se culce-n suflet, cu umbra, plopul drept,
Apoi trecu şi-această nedumerire-n gol,
Vârtejuri să mă poarte şi să mă-ngroape-apoi
În liniştea prelungă ce stăruie-ntre noi.