Constanța Buzea

Creangă

Câtă pădure rabdă timpu-n frunză
Și îl revarsă toamna inutil !
Eu zile lungi de dor străbat spre tine,
Când zilele trec în fiecare clipă
Și pierd în zbor reala-ncărcătură
De gânduri ce se-ntorc și nu se-ntorc.

Aș vrea cuvinte limpezi și supuse,
Dar văd păduri întregi într-un cuvânt
De creanga care larg  se zbate.
Atât de încâlcit trec prin pământ,
Amare, rădăcinile. Și totuși
Acolo-s eu, gândind...

Ion Horea

  

Şi acum

Am pierdut foarte mult timp
în căutarea timpului, foarte mult pământ
în aşteptarea pământului,
foarte multe culori
şi arbori şi cer şi păsări
în urmărirea lor,
şi acum, de la capăt, îmi împlânt
unghiile în pământ, ca o fiară de pradă,
ca un copil urmăresc păsările
în zborul lor din adânc,
iau totul de la capăt, să ajung
aici unde-am ajuns, să înţeleg
ceea ce pot să înţeleg.
Râuri îşi iau zborul, rând pe rând
adăugând
şi murmurând
şi colorând.

Ion Horea

Mi s-a părut

Cer îndurare ceasului mut, ca un păgân,
Din toamnă-n ceaţa dusă de ploi să mai rămân
În jocul tău de care va fi cândva să fug
Fricos ca o şopârlă sub frunzele de rug.
La noapte o să ningă. Spun semne din amurg.
Deasupra noastră fluvii de ciori flămânde curg,
Şi marginilor lumii parcă le dau ocol.
Bisericile-s pline de ciori ca de nămol.
Să fie mâine ziua în care m-am născut?
Aud în câmp cum timpul mai rumegă tăcut,
Şi bate vânt, şi norii se strâng în jurul lui,
Ca la un semn, spre iarnă, al meu şi-al nimănui.
Mi s-a parut o clipă ca şovăi şi că-aştept
Să mi se culce-n suflet, cu umbra, plopul drept,
Apoi trecu şi-această nedumerire-n gol,
Vârtejuri să mă poarte şi să mă-ngroape-apoi
În liniştea prelungă ce stăruie-ntre noi.

George Ţărnea

Sonet 8

Ar fi pustie lumea fără tine,
Şi cerul nopţii, de deasupra ei,
Şi-ar vântura oceanul de scântei,
Nemaiavând la cine să se-nchine.
Ba, chiar şi zeii s-ar trezi atei
Fiindu-le potrivnică - vezi bine -
În lipsa ta, cunoaşterea de sine
Sub fulguirea florilor de tei.
De-aceea nu mă-ncumet să-ţi dau pace,
Dar nici pe braţe să te port mereu
Ca pe-un arici plăpând cu frica-n ace -
Străin fiindu-mi umbletul şi greu -
Iar fără tine, spune-mi, ce s-ar face
La vremea toamnei, singur, trupul meu.

Carl Sandburg

Vorbe într-o cabană din porumb

Scrie-ţi dorinţele
pe uşă
şi intră.

Stai afară
în apa lunii, a lunii recoltei.

Adă înăuntru
strângerea de mână a bostanilor.

Este un dor
în fiecare alună ?
Este o nădejde
în fiecare clucă de porumb ?
Este un sărut
în fiecare diformă umbră care se ridică ?

Trifoi şi zumzet, deodată ;
vânturi puternice şi noiembrie plouă.

Cumpără încălţări
pentru aspra vreme din noiembrie.
Cumpără cămăşi
ca să dormi afară în luna lui mai.

Cumpără-mi
ceva fără folos, să-mi amintesc de tine,
Trimite-mi
o foaie de oţetar de pe un deal din Illinois.

Din chipurile care mărşăluiesc prin licăririle
buştenilor aprinşi,
Din muzica focului care cântă iernii,
Fă ca al meu chip să umble prin purpură
şi cenuşă,
Fă-mă unul din cântăreţii focului zvonind
o iarnă.