Tudor Arghezi

Transfigurare

Cu toate că i-am spus că nu vreau

Mi-a dat noaptea-n somn să beau
Întuneric. Și am băut cupa-ntreagă.
Ce o să fie, o să se-aleagă.

Puteam să știu că-n zeama ei suavă
Albastră-alburie, era otravă?

M-am îmbătat? Am murit?
Lăsați-mă să dorm...M-am copilărit.

Cine mai bate, nu sunt acasă,
Cine întreabă, lasă...
Cui mai pot să-i ies în drum
Cu sufletul meu de acum?

Ana Blandiana

Pahar cu margarete

Pahar cu margarete de câmp

Pe-o masă albă
La care scriu
Mai liberă decât sunt;

În jur
Miros de fân
Corupător spre somnul
Din care poate va picura
Un cuvânt;
Cer dulce în amurg
Asemeni cirezilor
Care se întorceau odinioară;
Dragoste pentru tot ce-a fost,
Pentru tot ce o sa mai dispară,
Dragoste fără rost,
Dragoste fără hotar
Umbrele plopilor, grații lungi peste câmp,
Margarete de câmp
În pahar.

Radu Gyr

Metanie

Doamne, fă din suferinţă
pod de aur, pod înalt.
Fă din lacrimă, velinţă
pentru un pat adânc şi cald.

Din lovirile nedrepte,
faguri facă-se şi vin.
Din înfrângeri, scări şi trepte,
din căderi, urcuş alpin.

Din veninul pus în cană
fă miresme ce nu pier.
Fă din fiecare rană
o cădelniţă spre cer;

Şi din fiece dezastru
si crepuscul stins în piept,
Doamne, fă lăstun albastru
şi fă zâmbet înţelept.

George Ţărnea

Confesiuni în galben efemer

Ni se desprinde vag din amintire
o vară prăbuşită sub castani
şi-un iarmaroc romantic de potire
adăpostind isolde şi tristani

dantele moi de galben în derută
cad peste vârsta zidurilor lungi
când grea de aur toamna îmi sărută
pustiile armuri de nibelungi

şi-n roşu blând îmi leagănă un flaut
acorduri vechi de abur efemer
abia desprins dintr-un poem de Plaut
sau dintr-un imn războinic de Homer

adun confesiuni sub tâmpla stângă
sub tâmpla dreaptă cerul boreal
trecând uşor cu sufletul pe lângă
acest sărut din toamnă ireal.

 

Eugen Jebeleanu

Și viața

Şi viaţa care merge înainte
şi fǎrǎ tine, şi fǎrǎ tine, şi fǎrǎ tine
triumfǎtoare viaţǎ pe ruine,

pe oase şi pe pǎrul tǎu de lunǎ,
pe ceea ce a fost şi nu e,
pe ceea ce coboarǎ, pe ce suie,

pe ceea ce nici nu ştim dacǎ e,
pe ceea ce nici nu ştim dacǎ a fost,
şi cu ce rost, şi cu ce rost, şi cu ce rost,

pe ceea ce ai vrea sǎ întorci şi nu se poate,
pe ceea ce-i aproape şi-i departe,
pe ceea ce desparte.

Ana Blandiana

Descântec de ploaie

Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,
Înnebunitele ploi şi ploile calme,
Ploile feciorelnice şi ploile-dezlănţuite femei,
Ploile proaspete şi plictisitoarele ploi fără sfârşit,
Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,
Îmi place să mă tăvălesc prin iarba lor albă, înaltă,
Îmi place să le rup firele şi să umblu cu ele în dinţi,
Să ameţească, privindu-mă astfel, bărbaţii.
Ştiu că-i urât să spui "Sunt cea mai frumoasă femeie",
E urât şi poate nici nu e adevărat,
Dar lasă-mă atunci când plouă,
Numai atunci când plouă,
Să rostesc magica formulă "Sunt cea mai frumoasă femeie".
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că plouă
Şi-mi stă bine cu franjurii ploii în păr,
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că-i vânt
Şi rochia se zbate disperată să-mi ascundă genunchii,
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că tu
Eşti departe plecat şi eu te aştept,
Şi tu ştii că te-aştept,
Sunt cea mai frumoasă femeie şi ştiu să aştept
Şi totuşi aştept.
E-n aer miros de dragoste viu,
Şi toţi trecătorii adulmecă ploaia să-i simtă mirosul,
Pe-o asemenea ploaie poţi să te-ndrăgosteşti fulgerător,
Toţi trecătorii sunt îndrăgostiţi,
Şi eu te aştept.
Doar tu ştii -
Iubesc ploile,
Iubesc cu patimă ploile, înnebunitele ploi şi ploile calme,
Ploile feciorelnice şi ploile-dezlănţuite femei...

George Ţărnea

Balada absenţei

Prea departe trupul tău,
Prea aproape disperarea
Că nu pot vorbi cu marea,
Să-nţelegi cât mi-e de rău...

Prin absenţa ta din gând,
Drumu-ntoarcerii spre locul
Unde m-am luat cu jocul
Şi ne-am contopit plângând.

Prea aproape starea mea,
Prea departe amintirea
Petrecută cu privirea,
Până a căzut o stea...

Şi te-am pus în locul ei,
Să veghezi, de la distanţă,
Visul fără de substanţă,
Ca o ploaie de scântei...

De la care nu ai cum
Să aştepţi o mângâiere -
Mari iluzii efemere
Şi-un mărunt ecou postum.

Octavian Paler

                 
Poem de iarnă

Ţi-aş spune ceva,
despre noi,
despre zăpada de-afară,
despre dragostea mea.

Ţi-aş spune ceva,
orice,
numai să nu crească
iarba tăcerii între noi.

Ţi-aş spune ceva,
ce-ai ştiut,
sau ce ştiu,
dar a-nceput să crească
iarba tăcerii între noi
şi s-au rătăcit sunetele
din cuvântul târziu.

Ana Blandiana

Hotarul

Caut începutul răului
Cum căutam în copilărie marginile ploii.
Alergam din toate puterile să găsesc
Locul în care
Să mă aşez pe pământ să contemplu
De-o parte ploaia, de-o parte neploaia.
Dar întotdeauna ploaia-nceta înainte
De a-i descoperi hotarele
Şi reîncepea înainte
De-a şti până unde-i seninul.
Degeaba am crescut.
Din toate puterile
Alerg şi acum să găsesc locul unde
Să mă aşez pe pământ să contemplu
Linia care desparte răul de bine.
Dar întotdeauna răul încetează înainte
De a-i descoperi hotarul
Şi reîncepe-nainte
De-a şti până unde e binele.
Eu caut începutul răului
Pe acest pământ
Înnorat şi-nsorit
Rând pe rând.

Nichita Stănescu

Arbore invers

Arbore invers, cu rădăcinile-n vânt,
cu tălpile late ca frunza platanului,
aproape plutind, abia atingând
anotimpurile anului.
Cu mâinile crestate ca frunza de stejar,
cu trunchiul cu scorbură-adâncă
în care dorm urşii cu capul în jos, în zadar
spre-un cer de pământ vrând s-ajungă.

Mereu cu creierul gol, cu ideile
răsfirate ca pe-un deal pomii rotaţi,
dus în nori, în scânteile
celor neluminaţi.
Văzut ca în apă, mereu,
şi foşnind de un vânt de pământ,
cu rădăcinile înfipte în curcubeu
şi-n culori ce nu sunt.

Arbor invers am rămas, rupt din sferă
cu sfera aceasta aidoma, geamănă...
Şi totul îmi pare ştiut, dar nimica
din ce ştiu cu ce este nu se aseamănă.

Leonida Lari

Romanţă

Voi mai arde oare între lut şi stea?
Vei mai şti ce gânduri trec prin mintea mea?

Voi mai plânge-n frunze toamna ce-a plecat?
Vei mai crede oare că nu te-am uitat?

Cade-amurg cu alte ceţuri şi cu ploi, 
Ce-a fost ieri nu are cale înapoi,

Alta este raza frânta între nori,
Căci nimic pe lume nu-i de două ori.

Valul vieţii scoate luntrea-mi din delir-
N-am s-aştept în noapte ca un trandafir.

N-ai s-auzi alături ce-ai rănit uşor:
Pasul meu în tremur, versu-mi vestitor,

De pe-acum ne-acopăr zile, nopţi, trăiri,
Amintiri şi frunze, frunze şi-amintiri...

Nina Cassian

Intimitate

Pot să fiu singură
Ştiu să fiu singură.

E un acord tacit
între creioanele mele
şi copacii de-afară,
între ploaie
şi părul meu străveziu.

Fierbe ceaiul,
zona mea de aur,
chihlimbarul meu pur şi fierbinte...

Pot să fiu singură.
Ştiu să fiu singură.
Scriu la lumina ceaiului.

Leonida Lari

Dragoste

Mai bine să nu te fi văzut nicicând

mai bine eu să fi fost rănită,

mai bine să nu te fi plâns în gând

şi să-apun liniştită.

Mai bine ploaia ceea cădea peste-un veac,

mai bine eu eram întârziată,

mai bine fulgerul da în acel copac

ce ne-ascunse odată.

Numai aşa să nu fie, numai aşa,

cum nicicui nu i-aş dori să se-ntâmple,

măcar marea ia-o întreagă şi-o bea

să-ţi stingi jarul din tâmple.

Măcar casa ia-o şi-o mută din loc,

şi îţi trage peste faţă-un perete,

numai să nu-ţi împurpure pete de foc

albul ninselor plete.

Am să mă duc undeva, mai spre zăpezi,

să le împrumut pe-o vreme răcoarea,

nici eu să te văd şi nici tu să mă vezi -

să ne vadă uitarea.

Radu Gyr

Sărutul

Cum, sus, în pisc, ne-nlănţuie sărutul
ori în prăpăstii oarbe ne scufundă,
nu ştim de strânge-n cupa lui rotundă
sfârşitul unui cer sau începutul.

Adânci milenii poate ne inundă,
poate-n genuni ni se dizolvă lutul,
se naşte-un ev, se-ntunecă trecutul,
sau timpul vast se rupe de secundă...

Ce scări de-argint ne duc spre-nalte zone,
în pulbere de sori să ne transforme?
Tu capeţi chipul limpezii madone,

eu, trup de zeu al bolţilor enorme;
în noi tresar păduri de anemone
şi-ntâia oară lumea prinde forme.

 

A.E. Baconsky

Miraj de iarnă

Aicea totul seamănă cu tine
Sau poate eu asemănări îţi caut;
Flori de ninsoare mari, diamantine,
Suavi mesteceni-melodii de flaut.

Brazii înalţi şi copleşiţi de nea
Par crini enormi acoperiţi de floare-
Cu dorul meu de pretutindenea
Te caut ca o plantă suitoare.

În şarpele de fum ce suie lin
Făptura ta subţire se mlădie,
Vântul de nord în fulgii care vin
Te spulberă, te-adoarme şi te-nvie.

Ceţuri târzii - flori de ninsoare, flori
Tresar şi se-nfioară omeneşte,
Şi parcă însăşi noaptea uneori
Cu ochii tăi de-aproape mă priveşte.

O, ceas de taină - clipele dispar,
E numai gândul meu umblând aiurea.
Şi neaua cu sclipiri de nenufăr
Trecând prin mine, bântuie pădurea.

Sunt numai eu care mi-aduc aminte…
Din toate-ai dispărut, nu te mai vezi.
Doar inima cu dorul ei fierbinte
Topeşte-n jur imensele zăpezi.

 

Radu Stanca

Biblică

La început a fost sărutul
Şi el era pe gura ta...
Depus de gura mea sfinţi văzduhul
Şi lumea s-a născut atunci din duhul
Sărutului ce ne unea...

Dar ape mari cuprinseră uscatul
Şi noi muream tăcuţi sub greul lor...
Veni atunci o pasăre în zbor,
Pasăre roşie, Ararratul
Se înalţă din mări biruitor...
Iar noi ne-am ridicat cu el odată,
Spre zarea nouă şi înseninată
Purtând peste abisele genunii
Sărutul de la începutul lumii.

Tudor Opriş

Aşteptare

Se-ntinde peste visuri putregaiul
Şi degetele dorm pe masă-vreascuri -
De când speranţa şi-a strivit alaiul
Sub albele singurătăţii teascuri.

Te-aştept de ani... Cad frunze-ngălbenite
Şi peste răni petalele revin.
Clădesc cu trudă cuibul de termite
Din huma rece-a orelor de chin.

Atâtea ramuri scutură cuvinte
În primăvara ultimului dor
Dar toate cad pe lespedea cuminte
Unde sfârşeşte zborul de cocor.

În carnea-mi caldă ţi-ai uitat condurul
Femeie bună, cu zâmbiri de prunc
Şi părăsit îi mângâi trist conturul
Şi nu găsesc putere să-l arunc.

Tudor Opriş

Stare de dor

Mâinile betege mi-s
Fără lutul tău de vis;
Ochii mi-au secat pe zare
Căutându-te-n pierzare;
Buzele-s pământ crăpat
De când n-au mai adăstat
Cu setea păgânilor
Lângă apa sânilor,
Iară sufletul e-o floare
Fără rod la cingătoare.
Dorule, te fă puhoi
Şi adu-mi-o înapoi
Că mi-e pâinea fără ea
Iască fără miez de stea,
Că mi-e apa care-o beu
Tulburată de un zmeu
Şi mi-e traiul în neştire
Şi cuvântul osândire.

George Ţărnea

Cântec de dragoste

E atâta ură
Strânsă între noi
Sunt atâtea ziduri,
Sunt atâtea ploi.

Sunt atâtea visuri,
Care ne-au minţit
Şi-o atât de rece
Lamă de cuţit.

Tu mai treci prin rouă,
Eu mai dau prin gropi
Şi-s aceleaşi urme
Sub aceiaşi plopi.

Dar e-atâta ură,
Dincolo de drum,
Cât să-ajungă toate
Pulbere şi scrum.

Eu mai vin pe-acasă,
Tu mai plângi un an
Şi-s atâtea vorbe
Aruncate-n van.

Sunt atâtea lanţuri
Sunt atâtea chei -
Ce mai pot să-ţi dărui,
Ce mai poţi să-mi iei?

Mircea Ivănescu

despre irealitatea literaturii

browning a scris multe poeme despre pictorii din renaştere
în italia, şi despre portretele unor femei tinere - înalte,
subţiri, cu părul strâns nobiliar, sau revărsat lent,
încadrându-le obrazul în lumini aurii - (şi adaugă legende
despre fapte întunecate, începând cu adulteruri obişnuite
şi încheiate cu sugrumarea ibovniciei sau înjunghierea pe ascuns
a amantului vinovat. asta e poezie -
şi dincolo de subtila muzică disonantă a versurilor
cu rezonanţa cam stinsă, e psihologie a abisurilor).
în realitate, eu aş putea să încerc
un monolog din acestea, întortocheat, subţiat
în înţelesurile lui aparente (dar despre care eu îmi închipui
că se continuă, sub linia schimbătoare a versurilor,
până spune cu totul altceva) -
aş putea să povestesc cum era faţa ei,
într-o dimineaţă, când, ghemuită în pat,
îşi privea gesturile neliniştite ale mâinilor, pe pătură,
şi avea ochii plânşi, cu sprâncenele ridicate,
şi era singură, singură - ca în copilărie -
şi eu nu puteam ajunge până la ea, asta nu trece
niciodată, de acum încolo, pentru portretul acesta
nu există legendă, să se înscrie frumos de jur-împrejur,
să îl facă literatură.