Cum, sus, în pisc, ne-nlănţuie sărutul
ori în prăpăstii oarbe ne scufundă,
nu ştim de strânge-n cupa lui rotundă
sfârşitul unui cer sau începutul.
Adânci milenii poate ne inundă,
poate-n genuni ni se dizolvă lutul,
se naşte-un ev, se-ntunecă trecutul,
sau timpul vast se rupe de secundă...
Ce scări de-argint ne duc spre-nalte zone,
în pulbere de sori să ne transforme?
Tu capeţi chipul limpezii madone,
eu, trup de zeu al bolţilor enorme;
în noi tresar păduri de anemone
şi-ntâia oară lumea prinde forme.
