Nepreţuind granitul, o, fecioară!
Din care-aş fi putut să ţi-l cioplesc,
Am căutat în lutul rumânesc
Trupul tău zvelt şi cu miros de ceară.
Am luat pământ sălbatec din pădure
Şi-am frământat cu mâna de olar,
În parte, fiecare mădular,
Al fiinţei tale mici, de cremene uşure.
Zmăltându-ţi ochii, luai tipar verbina,
Drept pleoape, foi adânci de trandafiri,
Pentru sprâncene firele subţiri
De iarba nouă ce-a-nţepat lumina.
Luai pildă pentru trunchi de la urcioare
Şi dacă-n sâni şi şold a-ntârziat
Mâna-mi aprinsă, eu sunt vinovat
Ca n-am oprit statuia-n cingătoare
Şi c-am voit să simta şi să umble
Şi să se-ndoaie-n pipăitul meu,
De chinul dulce dat de Dumnezeu,
Care-a trecut prin mine şi te umple.
Femeie scumpă şi ispită moale!
Povară-acum, când, vie, te-am pierdut,
De ce te zămislii atunci din lut
Şi nu-ţi lăsai pământul pentru oale?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu