Eu, încălţând botfori cu tălpi albastre
şi tu, conduri cu vârfuri de mărgean,
duceam în mână dragostele noastre
prin luna legănată ca un lan.
Mergeam prin cer, strivind câte-o corolă
şi câte-un zbor, la fiecare pas.
Bolteau, deasupra, anii o cupolă
şi scânteiau ca un iconostas.
Câţi crini aveam? Şi când veniră furii,
prădându-ne de stele şi grădini?
Ne-au smuls, în drum, botforii şi condurii,
şi-acum umblăm, desculţi, prin mărăcini.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu