Tudor Arghezi

Spuneai ceva?

Spuneai ceva? Spuneam ceva? Se pare.
Şoptisei, poate, o-ntrebare,
Sau, poate, un răspuns.
Dar glasul nostru nu era ascuns?
Poate zăream o şoaptă în pleoapa tremurată.
A fost atunci? Acum e altădată?
Şi tu şi eu tăcusem parcă de ani întregi
Ştiind că nu-nţelegem ce-ncepi să înţelegi.
Zadarnica paradă a tâlcurilor scrise,
În jocul de-a sfiala, amuţise.
Nu vream să ştim ce suntem, ce am fi fost sau cine.
Tu mă numiseşi „Ţie”, eu te numisem ”Tine”.
Să te cunosc? Să mă cunoşti?
Stam unul lângă altul ca plopii mari - şi proşti.

Dominic Stanca

Într-o zi

Într-o zi am ieşit pe câmp
să-mi regăsesc amintirea
Tu erai acolo: o fragedă nalbă.

Într-o zi am intrat în crâng
să-mi întâlnesc tinereţea.
Tu erai acolo: o salcie albă.

Într-o zi am rămas pe colină
să-mi aştept veşnicia.
Tu erai acolo: tăcerea, pământul
eu eram acolo: vântul, cuvântul.

Nichita Stănescu

Melodie povestită

Dragostea pe care ţi-o purtam pe-atunci
făcea din mine un bărbat aproape frumos.
Mă gândeam până la orizont
şi chiar
izbutisem să mă gândesc până la soare.

Erai atât de subţire, şi coama neagră
ţi-o lăsai fluturată, pe umeri.
Când vorbeai, glasul tău ucidea fantome
şi bătaia inimii mele îţi dădea ocol
ca o planetă ce-ntârzie...

Acum,
când întâmplarea binecuvântată
mi te-a adus în cale,
soarele meu se întunecă,
şi cerul şi-arată stelele sticloase,
ca să mă gândesc încordat până la stele!


 

Valeriu DG Barbu

Coduri...

Cifrate sunt sunetele, crezi?
cifrate sunt culorile, crezi!
...cuvintele,
simboluri să stârnească bănuieli
ca un adaos deşteptăciunii mândre...

încearcă să-ţi închipui că te naşti
din sine -
câte ziduri vei şti să străbaţi, atâtea vor fi
straturile sufletului -
tot atâtea fericirile

luminile şi ce auzi
- dar nu urechii stă-n putere -
nu sunt efecte
ci fiinţe care te călăuzesc
înapoi, acolo unde încă
nu crezi

decorticată mirarea
ultimă
cât de simple vor fi toate...
codurile sunt pentru cine-i cu patimă prins
de umbră

Dana Opriţă

Persistenţa memoriei

Era un timp, demult - îl ştiu, mi-l amintesc:
atunci visele se clădeau uşor, ca pe un castel într-o ţară imaginară,
viaţa se derula frumos uneori, alunecând
precum creionul pe foaia albă a unui extemporal,
poticnindu-se, alteori, de o întrebare, un gest, de un semn...;
atunci ştiam că unu şi cu unu întotdeauna fac doi,
(nu lipseam de la nicio lecţie a destinului,
de la niciun examen),
ştiam cum se construieşte o casă, cum se inventează un răspuns,
descoperisem somniferul dragostei tale,
pe lama cuvintelor, literele alunecau desculţe,
ştiam să număr bine până la zece atunci când îmi era teamă,
trucurile niciunui scamator nu mai erau un secret pentru mine:
totul se derula exact, corect, -
ca un guler scrobit, la o uniformă şcolară.

Acum, în goana acestui mic popas aici, printre voi,
eu însămi călăuză ori gâde
aşteptând tăişul unei întrebări să-mi reteze grumazul,
eu Sfinx, eu Oedip,
mimând fericirea, trăind într-un fir de nisip, navigând pe marea speranţelor
acum, în goana acestui mic popas,
voi muri puţin, până ce-mi vor creşte alte aripi pregătite
pentru o nouă încercare.