Dominic Stanca

Apoi

Apoi un cântec, apoi tăcerea...
Apoi un drum, apoi o fântână...
Pe frunze târzii picurându-şi durerea
O toamnă de var se scurge-n ţărână.

Apoi un tărâm bântuit de incendii,
Apoi o speranţă, apoi un ţinut
în care trudiţi de paragină melcii
se-ntorc fiecare în propriul lor scut.

Ş-apoi un cuvânt şi iarăşi tăcerea
şi-o ultimă frunză, un ultim regret
Când peste noi amândoi adierea
vântului rece nefiresc de încet.

Dominic Stanca

După un an

"Să vii cu mine-n parc,

ca să privim castanii"

(Radu Stanca)

Degeaba vii cu mine ca să privim castanii:
li-i frunza veştejită şi fructul le-a căzut.
I-a prăfuit rugina şi i-a-mbătrânit anii -
Să nu crezi că-s aceiaşi din anul ce-a trecut.

Şi-a noastre mâini bolnave, din nou să se-ntâlnească?
vor tremura, desigur, în clipa revederii.
Să le lăsăm mai bine să cadă pe fereastră
şi-n palme să primească doar lacrima durerii.

Că ne desfată toamna, rugina şi tăcerea?!
Noi nu vrem desfătare cum vrut-am în trecut.
La cine să ne spunem în zi de azi durerea,
când timpul nu ne-ascultă şi frunza a căzut?

Rămâi, rămâi în umbră - şi tu, şi eu. Tăcere.
Nu vom veni în parcul cu sânge pe cărări...
Privi-vom doar din umbră cum geme de durere
şi bântuie tristeţea din zare până-n zări.

E prea târziu acuma să reculegem anii,
să colindăm pădurea, cum altadat'am vrut.
Zadarnic vii cu mine ca să pivim castanii:
li-i frunza veştejită şi fructul le-a căzut.