Nichita Stănescu

Cântec

M-a uitat Dumnezeu, gândindu-mă
pâna când gândul
mi-a devenit trup.
M-au uitat frunzele
adumbrindu-mă
până când nevăzutul
mi-a devenit văzut.
Stau ca și cum cineva
ar trebui să-și aducă aminte de mine
și-ntre timp, ros de aer și nins
mi se stinge lumina-n oricine.

Nichita Stănescu

Cântec

Inima se vărsa printre coaste,
sufletul cădea în fluturare.
Se ţineau de inelare, mâinile noastre,
într-o veche, grea înserare.
Eu mă rugam la umărul tău,
mă rugam cu un fel de cuvinte albastre.
Mă rugam astfel, mereu,
până se-năspreau secundele noastre.
Tu erai piatra, tu erai norul,
tu erai vulturul, tu erai ora
din care-şi curmau asupră-ne zborul
secundele dându-se tuturora.
Astfel ne trecea viaţa, astfel muream,
deveneam transparenţi, de gheaţă.
Priveliştea lumii trecea ca prin geam
prin lipsa noastră verticală de viaţă.
Numai păsările lovindu-se, foarte mirate,
în noi îşi vărsau zborul.
Eu mă rugam în cuvinte ciudate.
Tu erai piatra, tu erai norul.


 

Gabriela Melinescu

Cântec

Ce singuri suntem pe pământ,

eu la un capăt, tu la celălalt,
ca pe un galben balansoar,
tu în adânc, eu în înalt...
Prea mult mă ții în sus,
și am văzut atâtea asfințituri și mi-e dor
picioarele să-mi lunec pe pământ
ca avioanele-amețite după zbor.
Sau ai plecat demult și ai lăsat
o piatră, asemeni trupului de grea,
și-aștept la capăt de pământ
să înfrunzească verzi silabele pe ea.

Nichita Stănescu

Cântec (Despărțire de o vârstă)

Totul ar fi trebuit să fie sfere,
dar n-a fost, n-a fost aşa.
Totul ar fi trebuit să fie linii,
dar n-a fost, n-a fost aşa.
Ar fi trebuit să fii un cerc subţire,
dar n-ai fost, n-ai fost aşa.
Ar fi trebuit să fiu un romb subţire,
dar n-am fost, n-am fost aşa.

Iarbă, pietre, arbori, păsări,
voi sunteţi cu totul şi cu totul altceva.
Mă privesc, m-aud, m-adulmec
şi îmi pare că visez.

Totul ar fi trebuit să fie sfere,
dar n-a fost, n-a fost aşa.
Totul ar fi trebuit să fie linii,
dar n-a fost, n-a fost aşa.