ce ne închipuim noi că face ea în vremea asta
este atât de puţin? de mult? ea, de pildă, îşi spune
că are ce să citească - şi scoate un teanc de foi -
şi acolo-s cuvinte (cuvinte, pe care, cu viclenie nemărturisită, noi
le-am aşezat) şi ea le citeşte - şi în această lume
care a privirilor ei, coborâte acuma să urmărească
şirurile de vorbe, suntem o clipă şi noi - dănţuind
şchiopătat prin coridoarele astea arcate - peste care se lasă albind
ca un clar de lună, tăcerea însingurării ei - (a fost, însă, o îngerească,
alt fel de tăcere, când ea şi-a ridicat ochii, şi i-am fost
şi altfel decât cu vorbele astea neputincioase, în faţă,
dar asta a trecut). acuma ea desluşeşte din ceaţă
de subînţelesuri, din cuvintele astea, acea sfială prost
înţeleasă - şi, dacă vrea ea, o lasă deoparte -
şi surâde - şi apoi, dacă vrea ea, chiar citeşte încet mai departe.
