Se afișează postările cu eticheta Cratima adica este ingaduinta. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Cratima adica este ingaduinta. Afișați toate postările

miercuri, 23 martie 2011

Mircea Ivănescu


cratima adică este îngăduinţa

dar tocmai asta este - nu se pot ignora cratimele -
e ca şi cum ai fi obligat să spui totul deodată,
pentru totdeauna, şi să nu mai poţi să-ţi faci nuanţe
în care să te furişezi - ca pe uliţele dintre casele joase
de lemn, când n-ai mai putea să-i stai în faţa
lui, prietenului cu sticla de bitter în braţe, căruia tu îi spui
bronislav - dar nu mai ai putinţa să opreşti câte o clipă
timpul - cu asemenea pauze în curgerea povestirii -
căci asta se cheamă o cratimă - ar însemna că vei fi mereu
într-o asemenea scenă, sau alta exact la fel -
în care să stai să schimbi vorbe
peste paharele de pe masă - şi ochiul unei păsări, pe care
o crezi împăiată, ţintuindu-te sticlos până când
pasărea îţi spune ceva - e un papagal adică, şi înţelegi deodată
ce înseamnă spusele lui rostogolindu-se ca nişte bile,
şi asta înseamnă, tocmai, timpul de acum, pe care tu
n-ai să-l poţi opri niciodată - şi doar el,
cel din faţa ta, cu sticla asta în braţe - el are să o facă,
are să te oprească, adică, şi apoi are să plece, să te lase
locului - ca şi când ar fi acela, oricare, locul tău -
de parcă tu ai avea loc -
de asta este importantă cratima,
ea ar putea explica de ce anume ceea ce se rostogoleşte, încet,
repede, are acea îngăduinţă să existe - dacă sfera
nu se mai leagănă, nu mai există timp, trecere -