Mihai Eminescu

Ce e amorul?

Ce e amorul? E un lung
Prilej pentru durere,
Căci mii de lacrimi nu-i ajung
Și tot mai multe cere.

De-un semn în treacăt de la ea
El sufletul ți-l leagă,
Încât să n-o mai poți uita
Viața ta întreagă.

Dar încă de te-așteaptă-n prag
În umbră de unghere,
De se-ntâlnește drag cu drag
Cum inima ta cere

Dispar și ceruri și pământ
Și pieptul tău se bate,
Și totu-atârnă de-un cuvânt
Șoptit pe jumătate.

Te urmărește săptămâni
Un pas făcut alene,
O dulce strângere de mâni,
Un tremurat de gene.

Te urmăresc luminători
Ca soarele și luna,
Și peste zi de-atâtea ori
Și noaptea totdeauna.

Căci scris a fost ca viața ta
De doru-i să nu-ncapă,
Căci te-a cuprins asemenea
Lianelor din apă.

Radu Stanca

Anacronism romantic

Cum? Mai visezi şi-acuma, iubito, primăvara?
Te mai gândeşti şi-acuma la câmpul plin de flori?
N-ai renunţat la ceasul de vis şi planuri seara,
Mai frunzăreşti în taină cutia cu scrisori?

Cum? Mai alergi şi-acuma pe ţărmuri s-asculţi marea?
Acele-apusuri roşii şi-acum le mai priveşti?
Tot îţi mai faci cu grijă la ora 5 plimbarea,
Tot îţi mai iei umbrela de soare când citeşti?

N-ai încă sensul morţii, nu simţi ce se petrece?
Nu vezi că viaţa fuge din noi ca un tâlhar?
Că vasele cu visuri au început să sece
Şi nu mai pot să umple nici un pahar măcar?

Că mult, o! mult mai serbezi ca altădată, luna
N-o mai căutăm cu-aceeaşi ardoare printre stânci?
Nu te întrebi, iubito, deloc, de ce acuma
În turnurile nopţii urcăm încet, pe brânci?

Tot mai păstrezi în glastră acele vechi garoafe?
Dar lucrurile mele? Tot le ai între fereşti?
Pe unde-au fost odată grădini acum praf e
Şi-azi nici o bucurie-n tristeţi nu mai găseşti.

Ne apropiem de toamnă cu fiecare seară
Şi-abia mai poate lampa răzbate până-n drum.
Mi-e frică lângă geamuri să mai privesc pe-afară
Şi teamă mi-e şi-n mine să mai privesc acum.

Şi totuşi tu, iubito, acolo în cămara
Cu flori demult uscate (dar pentru tine vii)
Visezi cu-nchise pleoape şi-acuma primăvara
Şi, cine ştie, poate şi-acuma îmi mai scrii...

George Ţărnea

Iubire cazonă

Lipseşte o secundă abstractă şi confuză
Din inventarul nostru cu timp itinerant
Şi fiecare-n parte pe celălalt acuză
De-această prematură cădere în neant.

Ca două fiare oarbe ne devorăm lumina,
Să construim capcane, şi fabricăm erori,
Preocupaţi simetric să nu rămână vina
De-o parte, sau de alta a frontului de nori.

Descoperim sub gene o lacrimă enormă,
Dar omenească milă nu mai încape-n noi
Şi aurul iubirii, în ură se transformă,
Prin alchimia neagră a stării de război.

De unde să mai cerem transfuzie de stele,
Pentru un cer prielnic sub care-am locuit,
Dacă din vina noastră se năruie castele
Şi ne pătrunde-n inimi un timp nebănuit.

Nichita Stanescu

Mă asemui unui copac

Mă asemui unui copac.
El are foarte multe braţe,
şi eu, foarte multe braţe :
două vizibile, o mie invizibile.
Când sufla vântul braţele lui foşnesc;
mă gândesc că atunci cand îmi mişc braţele
probabil că şi ele sunt împinse de un vânt
ciudat.

Mă asemui cu un copac;
fiecare cuvânt al meu este o frunză.
Această comparaţie mă satisface
şi este semn că am îmbătrânit.

Când eram tânăr, mă comparam cu un zeu indic,
zeu cu foarte multe braţe, foarte multe picioare.
Îmi plăcea să spun că braţele si picioarele
mi-au fost rupte şi că
mi s-au lăsat numai două braţe, dinspre
partea dreaptă,
şi numai două picioare
tot dinspre partea dreaptă.

De aceea când alergam, alergam în cerc.
Apoi în spirală.

Acum am îmbătrânit,
îmi place să mă compar unui copac.
Cred că mişc braţele şi picioarele
de bătaia unui vânt straniu,
şi sunt fericit
de această comparaţie.

În curând n-am să mă mai compar cu nimic,
n-am să mai mişc din braţe, din picioare,
iar cuvintele mele
nu vor mai semăna cu nişte frunze.

Atunci, voi fi îngăduit
de prieteni, de duşmani, şi voi schimba planeta.

Astfel, mă voi pregăti aiurea,
să mă compar c-un lucru cu totul şi cu totul altul,
iar când voi mai fi îmbătrânit –
cu un alt lucru,
cu totul şi cu totul altul.
Apoi îmi voi schimba iarăşi planeta
şi-aşa mai departe,
ce monotonie, doamne, dumnezeule !

Tudor Arghezi

Între două nopţi

Mi-am împlântat lopata tăioasă în odaie.
Afară bătea vântul. Afară era ploaie.

Şi mi-am săpat odaia departe subt pământ.
Afară bătea ploaia. Afară era vânt.

Am aruncat pământul din groapă, pe fereastră.
Pământul era negru: perdeaua lui, albastră.

S-a ridicat la geamuri pământul până sus.
Cât lumea-i era piscul, şi-n pisc plângea Isus.

Săpând s-a rupt lopata. Cel ce-o ştirbise, iată-l,
Cu moaştele-i de piatră, fusese însuş Tatăl.

Şi m-am întors prin timpuri, pe unde-am scoborât,
Şi în odaia goală din nou mi-a fost urât.

Şi am voit atuncea să sui şi-n pisc să fiu.
O stea era pe ceruri. În cer era târziu.

Otilia Cazimir

Poza veche

Sunt eu, fetiţa asta serioasă
Ce stă pe-un scăuieş, cuminte,
Strângând la piept, cu mâinile-amândouă
Păpuşa nouă,
De care încă-mi mai aduc aminte?
(Avea rochiţă albă, de mătasă.)

Mi-e milă de mânuţa ei,
De trupul mic, şi firav, şi puţin:
Mi-e milă ca de-un copilaş străin
Ce-ar fi murit, demult, sub ochii mei...

Pe vremea ceea nu mă cunoşteam, -
Oglinzile erau aşa de 'nalte!
O dată doar, în luciul unui geam
Am bănuit o clipă chipul meu,
Am prins în ochi surâsul celeilalte
Şi n-am ştiut că-s eu.

Dar într-o zi am coborât din cui
O cadră-n care nu era nimic –
Decât o fată cu priviri căprui.
Ca un pisoi prostuţ şi mic,
Am cercetat pieziş, cu frică,
Vedenia stângace.
Am râs: - Săraca, tare-i mititică!
A râs şi ea. – Ai şi mata cercei?
De ce nu vrei să vii oleacă-ncoace?...
Dar mâna care-o căuta pe-a ei
A pipăit zadarnic sticla, rama,
Şi-nspăimântată am fugit la mama...

Azi, din fetiţa aceea nu mai este
Decât o poză ştearsă şi-o poveste.
Cu ochii mari, cu cerceluşii din ureche,
Mi-a adormit – păpuşa veche
Pe scauieşul din grădină –
În suflet, printre cioburi de lumină.

Dar de Crăciun, când fulgi subţiri de fum
Coboară linişte pe suflet şi pe drum,
Când bate-n geamuri cea dintâi colindă, -
Din întunericul uitat în mine
Eu simt, încetişor, cum vine
Fetiţa din oglindă,
Cum îşi deschide ochii calzi şi vii
Şi-mi cere iarăşi râs şi jucării.

Mariana Marin

Poemul despre absenţă


Zilele şi poemele noastre despre absenţă.
Ne-am construit cu greu utopia.
Ne-am detestat până şi codul genetic
în timpul construcţiei.
Am lucrat cu bisturiul, orgoliul şi umilinţa.
Ne-am apropiat din ce în ce mai mult
de trupul furtunos al luminii
care acum ne zace sub pleoapele înroşite
(singură şi foarte absentă).
Dar acum dimineaţa e alta.
Iar eu, purtând într-o memorie aproape vie,
aproape palpitând de emoţie,
semnele altor dimineţi înecate în spaimă,
eu înaintez (şi parcă în vis)
spre locul cel mai urât: grădina de trandafir
din paginile altei cărţi în construcţie.
Aici dimineaţa e alta.
Poate mai adevărată,
mai aproape de sens,
de locul naşterii şi al morţii.
Poate ultima.
Singură şi foarte absentă.