Dominic Stanca

Infinit

Peisaj lunar cu umbre care curg
pe vişinul orelor abstract,
tăcerea noastră albă o conjug
cu infinitul uniform şi vag.

O, despărţiri ascunse, nefireşti,
de-o zi, de-o oră, poate un cuvânt
pe care fără voie îl rosteşti,
cum cerne clipa aură sau vânt!

Şi despărţiri de toate şi de tot,
acelaşi ritm în fiecare gol,
mă-ntorc în urbea umbrei şi nu pot
să nu mă simt sălbatic şi înfrânt...


 

Giacomo Leopardi

Infinitul

Întotdeauna am iubit colina
aceasta solitară, gardu-acesta
ce-n mare parte-mi fură orizontul.
Dar, stând şi contemplând, ating cu gândul
interminabilele spaţii nevăzute
şi liniştea cea supraomenească
şi pacea din adâncuri; că aproape
mi se-nspăimântă inima. Când vântul
foşneşte printre crengi eu, infinita
tăcere o compar cu-această voce:
şi-mi aminteşte de eternitate,
de anotimpuri moarte şi de-aceasta
prezent şi viu, de sonurile sale
în imensitate gândul mi se-neacă:
naufragiul mi-e dulce-n astă mare.