să te îndrăgosteşti, atunci, în cele din urmă, de zăpadă,
adică să ştii bine că e o iubire, în care se va sfârşi
peste câteva săptămâni prezenţa ei, şi aproape un an
după aceea are să trebuiască s-aştepţi, de-a lungul zilelor calde,
sau prin nopţile reci, sau prin ceaţă, dar fără ca ea
niciodată să-ţi apară înainte, sub paşi, pe mâini, sau
pe faţă, în toate zilele acestea. (ca în adolescenţă,
când citiseşi o dată ca cea mai bună cale de a suporta
indiferenţa ei este să ţi-o închipui plecată. doar că acum
nu ţi-o închipui absentă - ştii că nimic - ca-ntr-o moarte -
nu ţi-o mai poate aduce acum, aici, e ca o moarte).
şi fără să te gândeşti la asta, ştiind
că s-ar putea ca până la iarna viitoare tu să n-o mai iubeşti,
zăpada - şi atunci? trebuie s-o iubeşti în zilele ăstea mărunte,
umede, şi murdare, în care ceaţa - se spune asta - mănâncă zăpada,
şi zapada e ca o femeie bolnavă - şi tu o iubeşti -
şi să ştii - fără să te mai gândeşti - c-are să se termine -
