Acum cea mai înaltă zi
a echinoxului se trezi.
Aur era şi miere-n toate cele;
pe fundul florilor grele
adormeau bondarii, albinile,
arborii îşi uitau rădăcinile,
clătinându-se-n ceru-nsorit
şi-n apele c-un suflet liniştit.
Nu se ridica dimineaţa din văi
ceaţa primăverii dintâi.
Lumina biruise-n mii de feluri;
în spic, în maci şi-n bobul de nectar
erau atinse minunate ţeluri,
şi umbra nu cădea pe minutar.
Câteodată, paseri obosite
de-o lungă zi
adormeau printre frunze-aurite.
Puteam auzi
clopote de la mari depărtări...
Albastre flori şi proaspete mirări
nu mai creşteau în lume nicăieri.
În lac, fugeau undele circulare,
zburau păpădii uşoare -
şi totul cunoştea acuma cea
mai naltă culme pân-a nu cădea
spre toamnă şi amurgire...
S-alegeau seminţele sub coaja subţire
şi încă verde-a fructelor. Apoi
despletitele ploi
străbăteau ţinutul dansând
în sunetul tobelor şi ţimbalelor;
era vremea taclalelor
lângă vetrele bine-aburind...
