Ion Minulescu

Celei care minte

Eu ştiu c-ai să mă-nşeli chiar mâine...
Dar fiindcă azi mi te dai toată,
Am să te iert -
E vechi păcatul
Şi nu eşti prima vinovată!...
În cinstea ta,
Cea mai frumoasă din toate fetele ce mint,
Am ars miresme-otrăvitoare în trepieduri de argint,
În pat ţi-am presărat garoafe
Şi maci -
Tot flori însângerate -
Şi cu parfum de brad pătat-am dantela pernelor curate,
Iar în covorul din perete ca şi-ntr-o glastră am înfipt
Trei ramuri verzi de lămâiţă
Şi-un ram uscat de-Eucalipt.
Dar iată,
Bate miezul nopţii...
E ora când amanţii,-alt'dată,
Sorbeau cu-amantele-mpreună otrava binecuvântată...
Deci vino,
Vino şi desprinde-ţi din pieptenul de fildeş părul,
Înfinge-ţi în priviri Minciuna
Şi-n caldul buzei Adevărul
Şi spune-mi:
Dintre câţi avură norocul să te aibă-aşa
Câţi au murit
Şi câţi blesteamă de-a nu te fi putut uita?...
Eu ştiu c-ai să mă-nşeli chiar mâine...
Dar fiindcă azi mi te dai toată.
Am să te iert -
E vechi păcatul
Şi nu eşti prima vinovată!...
Deci nu-ţi cer vorbe-mperecheate de sărutări,
Nu-ţi cer să-mi spui
Nimic din tot ce-ai spus la alţii,
Ci tot ce n-ai spus nimănui.
Şi nu-ţi cer patima nebună şi fără de sfârşit,
Nu-ţi cer
Nimic din ce poetul palid
Cerşeşte-n veci de veci, stingher,
Voi doar să-mi schimbi de poţi o clipă
Din şirul clipelor la fel,
Să-mi torni în suflet înfinitul unui pahar de hidromel,
În păr să-mi împleteşti cununa de laur verde
Şi în priviri
Să-mi împietreşti pe veci minciuna neprihănitelor iubiri.
Şi-aşa tăcuţi -
Ca două umbre, trântiţi pe maldărul de flori -
Să-ncepem slujba-n miez de noapte
Şi mâine s-o sfârşim în zori!

Radu Gyr

Cenotafe

Şi vine-o zi când vezi că numai praf e
ce-a ars în fraze, ce-a zvâcnit în verbe,
şi că şi frunţi şi-nţelepciuni şi jerbe
sunt numai biete hârburi de carafe.

Cum de-am crezut că o taină încă fierbe
în scrumul grămădit în cenotafe?
Ca o cunună moartă de garoafe
cad de pe tâmple lumile superbe.

Tiptil, ca să n-o simtă grămăticul,
zădărnicia vine să ne prade?
Triumfă în arcade mari nimicul,
se fac nimic triumfuri şi arcade,

şi-n timp ce deznădejdea-şi coace spicul
un ghimpe creşte şi-un luceafăr cade.

George Ţărnea

Sonetul toamnei

Prea timpuriu vii toamnă să-mi dijmuieşti cuvântul
Şi să mă-ncerci cu brume de parcă n-aş mai vrea
Să treacă boarea verii, din nou, prin carnea mea,
Şi prin frunzişul vieţii să mi se-agaţe vântul...

Prea mi te-aşezi pe suflet cu veşti de vreme rea,
Deşi pe la răspântii nu-ţi caut legământul,
Chiar dac-atâtea visuri sunt una cu pământul
Şi-ntre culesuri calea îmi pare mult mai grea.

Nici fără preţ scumpeturi, nici dor peste măsură
N-am cheltuit orbeşte, când s-a ivit vreun semn,
Decât pentru mireasma din floarea de răsură
Şi pentru gustul fraged dintr-un sărut solemn
Pecetluit cu ceara cireşelor pe gură,
Când spre limanul toamnei nu mai găseam îndemn.