Tu care nu m-ai întâlnit şi n-ai să mă vezi, poate, niciodată, n-aş vrea să crezi că mi-ai rămas străin - oriunde-ai fost, te-am cercetat adesea. Pe uşa ta mai stăruie amprenta mâinilor mele - umbra nevăzută care se-nclină seara printre lucruri - şi pasărea care din zbor coboară tăcută la fereastră şi dorinţa de-a te vedea mai tânăr decât eşti, de-ai fi iubit pe cine-ai vrut vreodată, gândul că poate nu e prea târziu să mai ajungi din urmă călăreţul necunoscut, al unui anotimp visat în tinereţe - toate-acestea şi-atâtea altele mărturisite-n gând, sunt semn c-ai suferit de boala mea şi-adeseori, chiar fără să-ţi dai seama, râzând ţi-am dat să porţi în piept o clipă propria-mi inimă. Nu fi uimit, nu te gândi la lucruri necurate, de boala mea te vindeci mai uşor decât de vântul mării şi de răul săgeţilor cu care te rănesc târziu cocorii - boala mea-i asemeni cântării celor care-au moştenit-o demult - nu le mai trece niciodată.
Tu care poate nu m-ai întâlnit, nu mă cunoşti - nu căuta zadarnic profilul meu: nu sunt nici mai frumos, nu-s nici mai bun şi nici mai rău ca alţii. Urmează-ţi drumul tău nestingherit, nu şovăi, nu te uita în urmă - iar dacă vrei sa-mi spui ceva - vorbeşte-mi, oriunde-aş fi, te-aud.
Se iubeau, dar nu pentru că se vedeau rar - aşa cum s-a consemnat mai târziu. Se iubeau pentru că aveau aceeaşi frică şi aceeaşi cruzime. Făceau lungi plimbări prin cartierele vechi şi îşi înscenau unul altuia viitorul
Şi totul - o iubire strecurându-se prin fereastra întredeschisă a memoriei, ca un fum de ţigară în oglinzile întunecate de un vis întârziat. Mai trăieşte încă în noi timpul ploilor nesfârşite în care fiecare gest/cuvânt lacom se rostogolea prin atlantida unei gări de provincie, cerşind amintiri cu paiaţe şi arlechini. Şi totul - o furişare dincolo de timp, dincolo de viaţă, un mic popas în umbra umbrelor incandescente (oare ce culoare o fi având infinitul?) un cearcăn prăbuşit în ochiul de piatră al arenei cu gladiatori, o lacrimă oarbă întrebată de sfinxul melancoliei.
Acum, când liniştea norului electrizant s-a destrămat şi nu mai e nevoie de cuvinte şi nu mai e nevoie de piatră, de apă, de ziduri, în noaptea de noiembrie, de august sau de mai ştiu ce, acum, chiar acum, explozia florilor de păpădie îşi împrăştie lacom igrasia de puf...
