Sonetul XLIII
Cum te iubesc? Să-ncerc o-nșiruire.
Adânc și larg și-nalt, atât cât poate
Atinge al meu suflet când străbate
Spre grație, spre tot, spre nesfârșire.
Și te iubesc cu zilnica iubire,
În pașnic fel, în zori, pe scăpătate -
Și slobod, cum te lupți pentru dreptate,
Curat, așa cum fugi de lingușire.
Și te iubesc cu patima avută
În vechi dureri și cu credința care
Părea, cândva în sufletu-mi, pierdută.
Și te iubesc cu zâmbet, plâns, suflare.
Cu viața mea! - și Domnul de-mi ajută
Te voi iubi o veșnicie, poate, și ceva...
Glezne fragile
Unde rămăsesem? La glezne fragile.
Da, din cauza lor
Pretinzi că nu poţi schia.
Gleznele fragile mă-nnebunesc,
Îmi plac foarte mult.
Ce bine te ţin pe picioare,
Dreaptă, sveltă, cu mers frumos,
Când vii spre mine
Prin zăpadă, vibrând la fiecare fulg.
Faci atingere cu fulgii.
Transmiţi fiori în toată masa de zăpadă
Din cer. Uită-te, e ca o saltea descusută cerul.
Cine s-o fi tăvălind deasupra?
(Cred că tot noi).
Tolăniţi pe forţele naturii, pe fenomenul natural.
Fenomen natural pe fenomen natural.
Măzăriche pe licheni. Îţi place cum sună?
"Sună a iarnă". Ai văzut sarea izvorând din mine,
Ca o bură de ploaie. La polul nord transpiraţia
S-ar fi prefăcut în măzăriche. "Parcă numai acolo!"
Emoţia de la polul nord.
Nu, de la polul opus.
Eu sunt polul opus nr.34.
(Aşa zicea un compozitor).
Autor de opusuri numerotate.
34 îi place lui cel mai mult.
Suntem ca doi pinguini mergând stângaci prin zăpadă la
Poale de Polul Nord. Pe gheţuş.
"Ba suntem ditamai iceberguri".
Alunecând unul în braţele celuilalt, încotoşmănaţi
În sentimente călduroase.
"Bine că ne-a apucat amorul iarna,
Avem încălzire centrală.
La vară, ar fi fost prea cald".
Eşti o prezenţă luminoasă.
Chiar şi în zăpadă, tot tu dai
Lumina.
Eu sunt primul (Şi ultimul
Că nu mai las pe nimeni)
Cel mai mult mă impresionează la tine
Calmul ochilor mari şi calmul pielii -
Dacă pot spune astfel.
"Poţi". Azi mâinile mele sunt foarte aspre.
Dar au şi ele calmul lor. Eşti ca o marmură
Care-a fost la mare astă-vară.
"Am fost". "Cu cine?". "Cu întreaga carieră".
Şi sânii - sunt de tăiat respiraţia cu ei.
Eu sunt numai tăieturi.
tratat despre posibilitatea unicității
sunt, de fapt, chiar atât de multe fiinţe la fel ? nu era
unică faţa ei schimbându-se după lunecarea luminii
şi vocea ei căpătând alte înţelesuri, şi ochii
decoloraţi – (şi se cunoştea că nu crede nimic
din ce-mi spunea câteodată, şi eu, agăţat,
de faţa ei, trecând de la o clipă la alta,
cum treci de la o zi la alta – şi vezi
că este acelaşi lucru, că se continuă de fapt
aceeaşi trăire -) şi asta să însemne că a fost la fel
ca oricare alta – că nu există decât această fluidă
trecere, de la o nesinceritate la alta, şi niciodată
nerăsfrângând, nici cât să-l poată strâmba,
chipul adevărului – adevăratei fiinţe ?
şi tu, deopotrivă de schimbător, şi privind-o –
Poate că mă visează cineva
Poate că mă visează cineva -
De aceea gesturile
Îmi sunt atât de moi
Şi de neterminate,
Cu scopul uitat
La jumătatea mişcării,
Grotesc,
De aceea contururile mi se şterg
Secundă cu secundă
Şi faptele mi se topesc...
Şi poate cel ce mă visează
E smuls din când în când
Din somn,
Trezit,
Purtat cu sila-n viaţa lui
Adevărată,
De aceea mă-ntunec
Suspendată uneori
Ca de-un fir care se topeşte de nea,
Fără să ştiu
Dacă va mai adormi vreodată
Ca să mi se mai întâmple
Ceva.
Baladă
Vezi, Doamnă Tăcută, se-apropie seara,
Se face târziu în iluzii, vântul de toamnă
Lovește cu-amintiri uscate în geamuri.
Călătorim fără să știm ce ne-așteaptă,
Ne-nchidem mai mult în noi înșine, intrăm
Mai adânc în ținutul tăcerii de care ne temem.
Și vine vremea rememorării, vine un timp
Când atingem cu gândul lucrurile uitate,
Vine un duh care ne sperie anii cu noapte.
Vezi, Doamnă Tăcută, atâtea drumuri zadarnice
Se depuseră-n noi. Cineva nevăzut
Numără copacii uscați pe unde trecurăm,
Cineva numără stelele moarte și spaimele
Ce n-au fost prevăzute de nimeni.
Acum vine seara și suntem mai singuri
Decât în iubire. Pulpele-ți lungi au frăgezimi
Nebănuite de ceară. Mâinile tale sunt reci
Ca așteptarea neagră a lutului. Îți las
Ceea ce n-am putut lăsa niciodată:
Aceste chei ruginite cu care trebuia să deschid
Ziua unde-a locuit o fată cu privirile verzi.
Aud cum îmi crește în ochi culoarea pământului.
Mai departe plec singur.
