Dana Opriţă

Mic poem despre înserare

Se întristase în inima mea, se făcuse târziu;
departe de ţărmul sfâşiat de-aşteptări,
am căutat o mică salvare, vreun colac rătăcit
prin recuzita de nisip a întâmplării,
dar n-a fost aşa.

Îngheţasem de atâtea cuvinte înşirate aiurea,
voiam să spun ceva, să împing literele pe rând, amestecându-le,
să mă fac, în sfârşit, înţeleasă.

Numai o privire mi-ar fi trebuit în ecoul oglinzilor
unde îmi vedeam mereu chipul de piatră
izbind în cioburi de amintiri.

George Bacovia

Piano

Şi iar toate-s triste,
Şi azi ca şi ieri -
Potop de dureri.

Şi visul apune
În negrul destin...

Şi vremuri mai bune
Nu vin, nu mai vin
Şi nici mângâieri...

Şi iar toate-s triste,
Şi azi, ca şi ieri...

Mircea Ivănescu

aşadar, nu există singurătate

aşadar, nu există singurătate,
suntem întotdeauna mai mulţi - în noi înşine,
oriunde ne-am duce - şi oricât i-am implora
pe ceilalţi să aibă milă de singurătatea
vreunuia sau altuia dintre cei ascunşi, pândind,
în noi.

sigur, mai ales când ne rugăm
de cei de alături şi când desfacem în faţa lor,
ca pe un sul cu scriere rotunjită,
ceea ce noi numim singurătate - mai ales
atunci nu suntem singuri.

(mai degrabă
când suntem numai noi, şi unul din noi, dinăuntru,
le întoarce, mincinos, sau invidios, spatele
tuturor celorlalţi - mai degrabă atunci
am fi mai aproape de singurătate - dacă
ceilalţi, din noi - din afară - nu l-ar pândi
cu surâsuri pe cel supărat - sau nu l-ar ignora,
pur şi simplu. atunci e şi mai rău -
dar tot nu este singurătate, nici de data aceasta.)
"şi pe urmă vin marile ploi" - şi noi
ne ascundem în grădina înserată - şi se răsfrâng
de multe ori chipurile noastre în frunzele ude
şi ne leagănă - ca şi cum am visa-ntr-o oglindă.