Tudor Arghezi

Transfigurare

Cu toate că i-am spus că nu vreau
Mi-a dat noaptea-n somn să beau
Întuneric, şi am băut cupa-ntreagă.
Ce-o fi să fie, să se aleagă.

Puteam să ştiu că-n zeama ei suavă
Albastră alburie era otravă?

M-am îmbătat? Am murit?
Lăsaţi-mă să dorm... M-am copilărit...

Cine mai bate, nu sunt acasă,
Cine întreabă, lasă...
Cui mai pot să-i ies în drum
Cu sufletul meu de acum?

Dana Opriţă

Septembrie, într-o noapte

Era, desigur, firesc să se întâmple astfel -
niciodată - exista,
nicăieri - prindea contur subţire,
prin igrasia lacrimilor mele nu se mai putea înţelege nimic...

Desigur, tu ai plecat.

Te-ai furişat ca un gând rău, ca o ispită,
dincolo de sufeltul meu -
degete strângând cu disperare mânerul valizei,
cărând amintiri şi iubiri şi regrete, spre
gara altor cardinale puncte.

Am pregătit ceaiul. Te-am aşteptat.
Cu toată tristeţea lumii aruncată spre mine,
am jucat rolul celui învins, cu zâmbetul pe buze,
am fost cel mai vesel om, supus al destinului,
eu, umilit de propriile-mi sentimente,
de propriile-mi cuvinte.

La adăpostul lor,
singurătatea îşi ascute colţii pe raza lunilor pline.

Ana Blandiana

Tu eşti somnul

Întotdeauna toţi m-au iubit,
Cei ce mă urau m-au iubit cel mai tare.
Am trecut printre oameni
Mereu acoperită de dragoste,
Cum trec prin iarnă
Acoperită mereu de ninsoare.
Legea talionului e fără milă.
Iubirea cere iubire
Cum sângele cere sânge,
Când ninge
Şi lascive, ameninţătoare,
Funii lungi de argint
Scămoşat mă încing,
Ninsoarea îmi cere şi mie să ning.
Dar eu trec prin zăpadă dormind,
Tu eşti semnul din care
Nu vreau să mai ies,
Rar câte-o privire mai mare
Distrată, uitucă visez,
Neaua moale îngheaţă pe mine,
Mă strânge,
Mi-e cald în somn şi bine
Şi ştiu că o să mor,
Aş fi iertată
Dacă m-aş trezi din tine,
Dar nu-mi doresc decât,
De sub pleoapele închise izvorât,
Fâlfâitul acesta uşor.
Trec dincolo cuprinsă de zăpadă,
Spre inima celui din urmă labirint,
Unde m-aşteaptă-o dreaptă judecată
Care-o să mă găsească vinovată
Poate
Şi-o să mă pedepsească pentru toate
Iubirile pe care le-am netrăit dormind.

Marin Sorescu

Semne

Dacă te-ntâlneşti cu un scaun,
E semn bun, ajungi în rai.
Daca te-ntâlneşti cu un munte,
E semn rău, ajungi în scaun.
Daca te-ntâlneşti cu carul mare,
E semn bun, ajungi în rai.
Daca te-ntâlneşti cu un melc,
E semn rău, ajungi în melc.
Daca te-ntâlneşti cu o femeie,
E semn bun, ajungi în rai.
Daca te-ntâlneşti cu o faţă de masă,
E semn rău, ajungi în sertar.
Daca te-ntâlneşti cu un şarpe,
E semn bun, moare şi tu ajungi în rai.
Dacă şarpele te-ntâlneşte pe tine,
E semn rău, mori şi el ajunge în rai.
Daca mori,
E semn rău.

Fereşte-te de acest semn
Şi de toate celelalte.

Ana Blandiana

Această oglindă

Între noi doi
Această oglindă moale, nesigură
Astfel înclinată încât
Eu nu mă văd
Şi tu nu te vezi,
Dar te văd
Şi mă vezi,
Ochii ni se întâlnesc
Şi se încleştează
În zarea ei argintie.
Cât timp această oglindă
Va continua să fie
Şi să ne găzduiască
În visul ei afund,
Viaţa şi moartea
În care eşti, în care sunt,
Rămân doar poveşti
În care sunt, în care eşti.

George Ţărnea

Sonet 11

Nu aşteptaţi poetul cu braţele deschise,
Dar nici cu vorbe grele nu-l alungaţi din gând,
Devreme ce prin versuri, făptura sa, oricând,
Găseşti câte-o cale să vă pătrundă-n vise.
Nu-l socotiţi nevolnic dacă-l vedeţi plângând,
Dar nici nu-i cereţi preţul cuvintelor ucise,
De vreme ce poetul nu-ncape-n legi precise
Ducând povara lumii cu trupul său plăpând.
El singur şi nu altul se-ncumetă să moară
Cu fiecare frunză, cu fiecare stea,
Şi-apoi, din sânul nopţii, pe boltă să răsară,
De parcă nici la moarte poetul n-ar putea
Să-şi afle împăcarea şi rândul, ca la moară,
Fiindu-i dat blestemul niciunde să nu stea.

Walt Whitman

Certitudini

Nu am nevoie de certitudini ; eu sunt un om
preocupat de propriul său suflet.
Nu mă îndoiesc că, pe lângă chipul şi mâinile
pe care le cunosc, de sub tălpile mele mă
privesc chipuri pe care nu le cunosc,
chipuri liniştite şi reale.
Nu mă îndoiesc că măreţia şi frumuseţea lumii sunt ascunse
în orice nimic din lume.
Nu mă îndoiesc că sunt nemărginit şi că universurile
sunt nemărginite, dar, în zadar mă gândesc
cât sunt de nemărginite.
Nu mă îndoiesc că astrele şi sistemele astrale aleargă
prin cosmos cu un scop şi că într-o zi voi fi
şi eu ales să fac tot atât cât fac ele, ba
chiar mai mult.
Nu mă îndoiesc că aranjamentele provizorii continuă
şi continuă milioane de ani,
Nu mă îndoiesc că interiorul are un alt interior,
că exteriorul are un alt exterior, că vederea
are o altă vedere, că auzul are un alt auz şi
vocea o altă voce.
Nu mă îndoiesc că mult-plânsa moarte a unor tineri
bărbaţi este de prevăzut şi că moartea
unor tinere femei şi moartea unor copii mici
sunt de asemenea de prevăzut.
(Te-ai gândit că Viaţa a fost atât de bine prevăzută
şi că Moartea, care este sensul întregii Vieţi,
nu a fost la fel de bine prevăzută ?)
Nu mă îndoiesc că naufragiile pe mare, indiferent
de grozăviile lor, indiferent a cui soţie,
al cui copil, al cui soţ, tată, iubit s-a
dus la fund, sunt prevăzute, la minut.
Nu mă îndoiesc că orice este în stare să se întâmple,
oriunde şi oricând, este prevăzut în inerenţa
lucrurilor.
Nu mă îndoiesc că Viaţa prevede totul în Timp şi
în spaţiu. Cred, însă, că Moartea e prevăzută
pentru toţi.

Anna Ahmatova

Lumina bate-n auriu…

Lumina bate-n auriu
Şi-i o răcoare domolită.
Cu ani şi ani vii mai târziu,
Dar şi aşa sunt mulţumită.

Vreau mai aproape să te-aşezi,
Ca să-ţi arăt ceva doar ţie :
Acest caiet albastru, vezi ?
Sunt versuri din copilărie.

Mă iartă c-am fost tristă des.
Că bucurii avui puţine,
Dar cer iertare, mai ales,
Că pe prea mulţi i-am luat drept tine.