Alfred Moşoiu

Toamna

Cad frunzele şi azi ca şi-n trecut,
Cum cade gândul în necunoscut...
Dar parcă azi mai tristă e grădina...
E vina toamnei sau a mea e vina?
Cum stăm tăcuţi alături, amândoi,
O altă toamnă plânge parcă-n noi...

E toamna pustiirilor de veci,
Pe care-o simţi când ţi-este scris să pleci,
Când sufletul, în clipa despărţirii,
Se face una cu durerea firii...
Strângi amintiri de parcă frunze strângi,
Şi fără voia ta începi să plângi...

Cad frunzele şi azi ca şi-n trecut...
Cum cade gândul în necunoscut...
...Îl simt cum pleacă sufletu-ţi de-acum.
Îmi simt şi eu tot sufletul pe drum...
Şi am rămas pe bancă amândoi:
Doi arbori desfrunziţi şi trişti şi goi...

Rainer Maria Rilke

Toamna

Cad frunzele, cad de departe, parcă

s-ar veşteji în ceruri grădini îndepărtate;
cu gesturi de negare cad mereu.

Şi cade-n nopţi adânci pământul greu
de lângă stele în singurătate.
Noi toţi cădem. Mâna de colo cade.
Şi altele, şi toate, rând pe rând.

Dar este Unul care ţine-n mână
căderea asta, nesfârşit de blând.

Bella Ahmadulina

Toamna

Bate ceas vestitor de-ntomnare:
mai greoi ca în anul trecut,
cade mărul cu fruntea-n cărare -
câte mere, atâta căzut...

Cu o muzică gravă şi dură
cine-ngână că ornicu-a stat?
Îndrăzneţ fi-va peste măsură,
dar livada în somn a intrat.

Tot mai viu în văzduh se-nfiripă
al iubirii şi-al vieţii temei,
parcă n-am fi doar martori de-o clipă
ci făptaşi ai triumfului ei.