Nu te cunoaştem nimeni !... Şi totuşi, te simţim cum mergi cu noi alături, pe câmp şi prin oraşe, şi cum îţi schimbi fiinţa - proteic anonim - cu suflet de duhovnic şi gesturi de cravaşe...
Nu te cunoaştem nimeni !... Dar ştim că tu respiri prin noi şi-n orchestrarea naturii, când s-agită, tu eşti când piculina cu scurte ciripiri, când toba unisonă cu răcnete de vită...
Nu te cunoaştem nimeni !... Dar ştim că ne eşti frate, deşi, mergând alături, rămânem toţi străini, şi când ne mângâi fruntea şi holdele bogate, şi când ne smulgi copacii din câmp şi din grădini...
Când negrele corăbii cu pântecele pline te simt în pânze, gata cu ele să porneşti, noi ştim că îndestularea soseşte, şi cu tine sosesc şi mateloţii, şi noile poveşti...
Şi tot aşa pe dealuri, când morile-şi iau zborul, şi aripile-ţi cântă un imn de preamărire, noi ştim că Don Quijote e-nvins, şi-nvingătorul eşti tu, ce ne-aduci pâine, belşug şi fericire.
Imperativă şi sonoră ca un final de tamburină, când fulgerele vagabonde te prind şi-ţi sfâşie veşmântul, cobori spre noi, cu lăcomia păgână, caldă şi felină a unor buze pătimaşe, ce-ar săruta întreg pământul…
Pe-acoperişurile roşii, deştepţi orchestrele stridente - alarma ftizicelor goarne şi tusea tobelor gripate - în ritmul cărora, pe stradă, trec nesfârşite regimente, ce smulg aplauze compacte şi aclamări halucinate.
Pe zidurile vechi de case şi pe trotuarele murdare, presari miresmele aduse din necuprinsuri fără pază, şi sub cupola cenuşie, fiinţa ta multiplă pare un gest de Arhiereu ce iartă, şi-n urmă binecuvântează.
Pădurile bătrâne-şi cască spre tine gurile-nsetate, iar câmpul răscolit de oameni şi rumenit adânc de soare te-nghite lacom…
Şi de-a lungul şoselelor kilometrate, tu pari un şir de caravane ce duc Saharei de mâncare.
