Nu ne îngăduie zeii mai mult decât viaţa.
Să refuzăm, aşadar, tot ceea ce ne ridică
Spre irespirabile culmi,
Veşnice şi lipsite de flori.
Să ne mulţumim doar cu ştiinţa de a accepta,
Şi, câtă vreme sângele încă bate la tâmple,
Şi nu se zbârceşte în noi
Însăşi iubirea, să dăinuim,
Precum ferestrele, cu lumina lor transparentă
Lăsând să şiroiască afară ploaia cea tristă, doar
Amorţiţi de soarele ce-ncălzeşte
Şi reflectându-l puţin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu