miercuri, 29 septembrie 2010

Mihail Celarianu


Cântecul orelor

Doar lampa,-acum o frunză-ngălbenită,
Şi somnul tău cu mine au rămas,
În vecinicia-aproape moartă-n vechiul ceas.

În orizontul meu de toamnă şi de pace,
Curând voi luneca şi eu în somnul greu,
Iar ceasul picura-va fulgi de noapte
Şi peste corpul meu.

Şi pe-amândoi îmbrăţişaţi în somn
Va toarce viaţa orelor, precum
Te-nvăluie în somnul tău acum.

Şi nimeni nu va fi să ne privească,
Când noaptea va urma să crească, să descrească,
Cu-ntreaga-i viaţă peste noi, şi nu vom şti,
Ci vom deschide ochii-n alba zi.

Şi ziua va fi rece, iar în casă
Va bate-un ceas strein şi alb pe masă.


 

Dimitrie Anghel


Cum cântă marea

În fiecare seară, de-un timp, stau cu mirare
Şi-ascult ce straniu cântă tumultuoasa mare.

Atent îmi plec urechea, şi-ascult notele-i grele,
Ascult, cătând pe-ncetul să mă deprind cu ele,

Să-mi lămuresc ce-o doare când spumegă de ură,
Ce vrea să spuie marea cu-nfricoşata-i gură.

Dar apele-i ţin taina, schimbând a ei cântare,
Acum, parcă se joacă zvârlind mărgăritare,

Şi-acum, ca supt imperiul unei porunci secrete,
Îşi părăseşte jocul, şi-n larmă de trompete

Îşi trâmbiţă mânia, iar miile-i de creşte
Le umflă în talazuri, în larguri dând de veste,

Că cineva ascultă şi-nseamnă cu mirare
Ce poate să surprindă din larga ei cântare.


Demostene Botez


Singurătate

Afară plouă ca şi toamna şi-i urât,
Mă uit pe geam ca după tine, şi atât.

În mine toate amintirile te-aşteaptă
De-aceea mi-i privirea stranie şi dreaptă.

Ca-ntr-un copil ce-a adormit plângând
În mine nu mai este nici un gând.

Vreau să citesc şi-mi cad din mână cărţile;
Mă împresoară chipul tău din toate părţile.

Mâna ce mi-a-mprăştiat părul şi gândurile
Îmi amestecă pe carte toate rândurile.

Rămân uitându-mă pe geam ca dupã tine
Şi tot aştept pe cineva ce nu mai vine.


 

Demostene Botez


Rănitul dintre linii

Ce plumb mă leagă de pământ,
Ce greu mi-e trupul şi ce frânt,
Ce linişte-i în jur acum,
Mi-e viaţa numai fum.
Îmi cad pe faţă fulgi de nea,
Ca pe un bulgăr de mormânt
Şi nu-i nici ploaie şi nici vânt,
Ce rece e pe faţa mea.

De unde-n gură atât cobalt
Ce mult aş vrea să-mi fie cald
Să nu se audă nici un tun,
Ce 'nalt e cerul şi ce bun.
Toate-s aproape şi departe
Şi parcă-s legănat de ape,
Cu ochii în eternitate,
Ce stranie singurătate.

Iar ninge tare şi mi-e frig,
Aş vrea să mă ridic să strig:
Cine-i alături şï mă cheamă,
Mamă, mamă!


marți, 28 septembrie 2010

Tudor Arghezi


De-abia plecaseşi...

De-abia plecaseşi. Te-am rugat să pleci.
Te urmăream de-a lungul molatecii poteci,
Pân-ai pierit, la capăt, prin trifoi.
Nu te-ai uitat o dată înapoi!

Ţi-as fi făcut un semn, după plecare,
Dar ce-i un semn din umbră-n depărtare?

Voiam să pleci, voiam şi să rămâi.
Ai ascultat de gândul ce-l dintâi.
Nu te oprise gândul fără glas.
De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi rămas?



Lucian Blaga


Amurg de toamnă

Din vârf de munţi amurgul suflă
cu buze roşii
în spuza unor nori
şi-atâta
jăraticul ascuns
sub valul lor subţire de cenuşă.

O rază
ce vine goană din apus
şi-adună aripile şi se lasă tremurând
pe-o frunză:
dar prea e grea povara -
şi frunza cade.

O, sufletul!
Să mi-l ascund mai bine-n piept
şi mai adânc,
să nu-l ajungă nici o rază de lumină:
s-ar prăbuşi.

E toamnă.


duminică, 26 septembrie 2010

Constantin Tomescu


Pierduţi în paradis

Culege-mă din picături de stele
Atinge-mă, sărută-mă cu ele
Şi risipeşte-mă sub ultimele ploi
Invaţă-mă să le împart la doi.

Ia-mi trupul în visări cu tine
Respiră-mă cu gândurile pline
Priveşte-mă cu palmele deschise
Adună-mă din mângâieri promise.

Şi fii a mea cât ţine orizontul
De parcă, cerul ne-ar permite totul
De parcă am putea pluti mereu,
Şi nici un drum vreodată n-ar fi greu.

Cunoaşte-mi, fiecare dor
Arată-mi despre tine orice zbor
Pe urmă, strânge-mă aproape...
Şi povesteşte-mi-le iar pe toate.

Atinge-mă cu aripile zeci

Şi poartă-mă cu tine unde pleci
Iubeşte-mă cum nu-ţi mai aminteşti
Şi lasă-mă să fiu ce îţi doreşti...


sâmbătă, 25 septembrie 2010

Ana Blandiana


Cântec de victorie

Te-am iubit disperat, ortodox şi eretic,
Te-am iubit protestant, protestând,
Te-am iubit în cuvinte mai mult ca aievea,
Arzând şi arzând şi arzând.
Te iubesc, în sfârşit, fără stări delirante,
Inima mea-i un organ anatomic şi-atât,
Fără tremurul mistic zvâcnind la turnante,
Fără nodul de lacrimi din gât.
Te iubesc deci metodic, egal, eficace,
De la pupa la prova cu tot cu catarg,
Ca matelotul cuminte ce spală puntea pe brânci
Fără să vadă în larg.
Ce victorie mare, aş zice totală,
Ce era de ucis s-a ucis elegant,
Cum ai sparge în vis un vas cu parfumuri
Rostogolite în neant.
Ce victorie mare, aplaud-o tu,
Pune steagul ei hohotind în fereşti,
În vremea asta sufletul meu pompează nebun
Sânge în versul din care lipseşti.


Carl Sandburg


Autumn Movement 

I cried over beautiful things knowing no beautiful thing lasts.

The field of cornflower yellow is a scarf at the neck of the copper sunburned woman, the mother of the year, the taker of seeds.

The northwest wind comes and the yellow is torn full of holes, new beautiful things come in the first spit of snow on the northwest wind, and the old things go, not one lasts.

Trecere de toamnă

Am plâns la căpătâiul lucrurilor frumoase , ştiind că nimic frumos nu durează.

Câmpul îngălbenit al albăstrelelor este o eşarfă la gâtul unei femei bronzate , maica anului , culegătoarea de seminţe.

Vântul de nord-vest soseşte , iar galbenul este zdrenţuit de pale , noi minunate lucruri se arată odată cu prima bură de zăpadă a vântului de nord-vest , căci lucrurile vechi se duc , nu durează.


vineri, 24 septembrie 2010

Emil Botta


Anotimp

Nici viori, nici fluiere,
nici ploaia prin plete să-ţi şuiere ;
în tăcuta noapte adâncă
glasul tău nu se aude, nu încă …

Din himericele bolţi se anină
armele nopţii, stelele-n ruină;
până la noi încă n-a pătruns
al codrului clopot ascuns.

Înaltele,cereştile drumuri,
toate-s doar aburi şi fumuri …
Plimbă-te, pală, prin auroră,
frunte a lucrurilor, luna mea, proră !

Dar vor veni ! O, ce siguri,
oaspeţii în vestminte de friguri!
Dar vor veni ! O lumină subţire,
şi naiuri şi harfe şi lire !


Carl Sandburg


Atmosferă nocturnă

Ascultă o clipă, luna este o frumoasă femeie,
o singuratică femeie, pierdută într-o rochie
argintie, pierdută în rochia argintie a unei
călăreţe de circ.

Ascultă o clipă, noaptea, lacul este o singuratică
femeie, o frumoasă femeie înconjurată de
mesteceni şi pini care îşi amestecă albul
şi verdele cu stelele sparte în pulberea
nopţilor senine.

Ştiu că luna şi lacul şi-au împletit
rădăcinile în inima mea, la fel ca o
singuratică femeie în rochie argintie,
o frumoasă femeie în rochia argintie
a călăreţei de circ.


joi, 23 septembrie 2010

Carl Sandburg


Vorbe într-o cabană din porumb

Scrie-ţi dorinţele
pe uşă
şi intră.

Stai afară
în apa lunii, a lunii recoltei.

Adă înăuntru
strângerea de mână a bostanilor.

Este un dor
în fiecare alună ?
Este o nădejde
în fiecare clucă de porumb ?
Este un sărut
în fiecare diformă umbră care se ridică ?

Trifoi şi zumzet, deodată ;
vânturi puternice şi noiembrie plouă.

Cumpără încălţări
pentru aspra vreme din noiembrie.
Cumpără cămăşi
ca să dormi afară în luna lui mai.

Cumpără-mi
ceva fără folos, să-mi amintesc de tine,
Trimite-mi
o foaie de oţetar de pe un deal din Illinois.

Din chipurile care mărşăluiesc prin licăririle
buştenilor aprinşi,
Din muzica focului care cântă iernii,
Fă ca al meu chip să umble prin purpură
şi cenuşă,
Fă-mă unul din cântăreţii focului zvonind
o iarnă.


Carl Sandburg


Septembrie

În septembrie
când argintul topit
picură lin
peste noaptea grădinii,
Moartea, bătrâna zeflemitoare,
vine şoptindu-ţi
ca un prieten delicat,
ce-şi aminteşte de tine.
Sub trandafirii verii
când purpuriul aprins
se îngână cu-amurgul
frunzelor roşii sălbatice,
iubirea cu mâini mici
venind te atinge,
deşteaptă mii de amintiri
şi delicat îţi şopteşte
întrebări fără răspuns.


duminică, 19 septembrie 2010

Nichita Stănescu


Poveste sentimentală

Pe urmă ne vedeam din ce în ce mai des.
Eu stăteam la o margine-a orei,
tu – la cealaltă,
ca două toarte de amforă.
Numai cuvintele zburau între noi,
înainte şi înapoi.
Vârtejul lor putea fi aproape zărit,
şi deodată,
îmi lăsam un genunchi,
iar cotul mi-l înfigeam în pământ,
numai ca să privesc iarba-nclinată
de căderea vreunui cuvânt,
ca pe sub laba unui leu alergând.
Cuvintele se roteau, se roteau între noi,
înainte şi înapoi,
şi cu cât te iubeam mai mult, cu atât
repetau, într-un vârtej aproape văzut
structura materiei, de la-nceput.



sâmbătă, 18 septembrie 2010

Nichita Stănescu


Cum sa mă-nşurubez în aer?

Cum să mă-nşurubez în aer, pământule?
Cum să m-arăt din unghiul, al privirii,
gândule,
cu ce e mai puţin din mine dat pieirii?

Cum să m-arăt în trup pe care nu-l doresc,
neîntomnat şi-n azvârlire,
plin de verdeaţă şi regesc
şi armăsar păscând câmpii asire?

Cum să-ţi atârn de nară, logodit,
şi sângelui tău să îi fiu nutreţ?
Cum să mă spulber din dorul gândit?
Şi cum să-ţi fiu nepreţios, de preţ?

Poate fiind?
Sau, poate nefiind?


vineri, 17 septembrie 2010

Victor Eftimiu


Crizanteme

Aşteaptă-mă diseară la fereastră
Cu ochii trişti, cu fruntea visătoare ...
Am să-ţi aduc un braţ de crizanteme,
Să-mpodobim iubirea care moare ...

Am să-ţi aduc un braţ de crizanteme ...
Sunt flori târzii, sunt florile din urmă,
În viaţa lor e moartea primăverii,
Cu viaţa lor iubirea ni se curmă ...

Aşteaptă-mă diseară la fereastră
Cu fruntea-n mâini, cu ochi pierduţi în vis –
Am să-ţi aduc un braţ de crizanteme
Şi cel din urmă cântec ce ţi-am scris ...


Panait Cerna


Farmec de lună

În ritmul lin al adierii
Doi meri s-alătură-nfloriţi,
Şoptind duios în faptul serii
Ca doi amanţi înlănţuiţi.

Se mira floarea şi suspină...
În loc de inimi arzătoare
Îndrăgostiţii din grădină
Au câte o privighetoare.

Un cântec chemător vibreaza:
E una din privighetori –
Cealaltă tace şi visează
Cutremurată de fiori.

Dar cum apare luna nouă
Sclipind în frunza tremurată,
Privighetorile-amândouă
Încep să cânte - deodată.


 

Tudor Arghezi


Între două nopţi

Mi-am împlântat lopata tăioasă în odaie.
Afară bătea vântul. Afară era ploaie.

Şi mi-am săpat odaia departe subt pământ.
Afară bătea ploaia. Afară era vânt.

Am aruncat pământul din groapă, pe fereastră.
Pământul era negru: perdeaua lui, albastră.

S-a ridicat la geamuri pământul până sus.
Cât lumea-i era piscul, şi-n pisc plângea Isus.

Săpând s-a rupt lopata. Cel ce-o ştirbise, iată-l,
Cu moaştele-i de piatră, fusese însuş Tatăl.

Şi m-am întors prin timpuri, pe unde-am scoborât,
Şi în odaia goală din nou mi-a fost urât.

Şi am voit atuncea să sui şi-n pisc să fiu.
O stea era pe ceruri. În cer era târziu.



miercuri, 15 septembrie 2010

Ştefan Augustin Doinaş


Urma

Mi-e sufletul ca marea ce-adesea împresoară
o urmă nevăzută de nimeni în nisip.
E oare talpa celui care-a trecut aseară?
Sau numai prevestirea, prezentă fără chip
a unui zeu ce-așteaptă să se-ntrupeze? Cine-i
atât de blând și tainic sub vântul mișcător,
și-n stare să imprime la ceasul grav al cinei
imaginea inversa a fetei tuturor?
Mă cuibăresc ca valul în ea, mă strâng, mă-nghesui,
mă las sorbit ca spuma de-un element poros
și modelez în soare o clipă înțelesu-i
secret, spurcat de păsări și tălmăcit pe dos.
Înnebunit de lună, orbit de suflul mării,
pescarul iese palid din vuietul verzui.
O, negativ al lumii, tipar al întâmplării,
cum semeni tu cu urma ce-o-nscrie talpa lui ...


 

Jorge Luis Borges


Cum că nimic nu știm

Ignoră luna că-i calmă şi clară,
şi nu ştie luna că lună este,
nisipul că-i nisip. A prins de veste
vreun lucru cum că forma sa-i bizară?

Sunt piesele de şah aşa străine
de tactica de joc, cum este mâna
ce mută. Soarta poate nu-i stăpâna
acestor mici plăceri şi mari suspine

ce-i viaţa noastră - o necunoscută.
Îi zicem "Dumnezeu"... Ce irosire!
Cum vane-s teama, orice şovăire,

şi ruga cea etern reîncepută.
Din care arc m-oi fi lansat săgeată?
Şi ţinta mea o voi afla vreodată?


marți, 14 septembrie 2010

Adrian Păunescu


Mi-e imposibil fără tine

Nici nu mai ştiu dacã erai frumoasã
Și nici în ce culori îţi stă mai bine,
Știu doar cã amintirea nu mã lasã
Și cã mi-e imposibil fãrã tine.

Vizionez femei nenumãrate,
Femei interesante mã mai sunã,
Dar rece şi strãin mã simt de toate
Și nu mã vãd cu ele împreunã.

Nu pot nici sã-mi explic întreaga dramã,
Care-a decurs din întâlnirea noastrã,
Dar vechiul dor al dragostei mã cheamã
Și tu îmi faci cu mâna la fereastrã.

Subtile explicaţii cui i-aş cere?
Tot prostul face pe interesantul
Și-n condamnarea asta la tãcere,
Mai conversez de-a surda, cu neantul.

Și cum sã transformãm iubirea-n urã,
De ce nu noi, ci solii sã lucreze,
Și sã pãtãm simţirea cea mai purã,
Punând incendiul tot în paranteze?

N-aş vrea sã te-ndârjesc sau sã te sperii,
Nici sã te fac sã te-ndoieşti de tine,
Dar eu te-am adorat fãrã criterii,
Estet bolnav, al patimii depline.

De dragul tãu, am fost cu lumea-n luptã,
Te-am apãrat de bârfe şi de crivãţ,
Și dupã toatã veghea ne-ntreruptã,
Cedez numai în lupta împotrivã-ţi.

Și totuşi tu ai fost cea mai frumoasã,
La mine-n braţe îţi fusese bine,
Obsesia iubirii nu mã lasã
Și-mi este imposibil fãrã tine.


 

luni, 13 septembrie 2010

Radu Stanca


Frunzele(Elegie de toamnă)

Nu mă-ntreba nimic în noaptea asta,
Nici cât e ceasul, nici ce gânduri am.
Mai bine lasă-mă să-nchid fereastra,
Să nu văd frunzele cum cad din ram...

Fă focul şi preumblă-te prin casă
Fără să spui nimic, nici un cuvânt...
Vreau să mă simt la tine ca acasă,
Să nu simt frunzele cum zboară-n vânt...

Învăluită-n straie de culcare
Aşază-mi-te-alăturea c-un ghem,
Şi deapănă mereu, fără-ncetare,
Să n-aud frunzele, sub paşi, cum gem...

Fereşte-mă în preajma ta, de vasta
Urgie-a toamnei care bântuie...
Şi nu mă întreba în noaptea asta
De ce mă înspăimântă frunzele...


duminică, 12 septembrie 2010

Lucian Blaga


Cântec în doi

Și vine toamna iar'
ca dup-un psalm aminul.
Doi suntem gata să gustăm
cu miere-amestecat veninul.

Doi suntem gata s-ajutăm
brândușile ardorii
să înflorească iar' în noi
și-n toamna-aceasta de apoi.

Doi suntem, când cu umbra lor
ne împresoară-n lume norii.
Ce gânduri are soarele cu noi --
nu știm, dar suntem doi.



sâmbătă, 11 septembrie 2010

Constanţa Buzea


Ca o greșeală-n care-am stat

Toamnă-n grădină, toamnă pe deal,
Toamnă pe șes,
Toată lumina prinde rugină, frunzele ies
Să se-nfășoare pe răsuflare și pe vedere
Într-o cădere de culoare fără putere.

Ea ne ajută, sufletul nostru e împăcat,
Vara e mută ca o greșeală-n care-am stat.
Cum suntem azi, am fost și ieri, alții, tot alții,
Marea ne uită, uită-ne munții, înalții.

Fie că stăm de-aci-nainte puri în lumină,
Frunzele aduc înspre pamânt urme de vină.
Totuși ce preț necugetat se pregătește
Pentru livezi și pentru vii, pentru nădejde.

Pentru un cer încă senin, pentru schimbare,
Pentru toți sâmburii care devin lacre de soare?



Tudor Arghezi


Morgenstimmung

Tu ţi-ai strecurat cântecul în mine
Într-o dup-amiază, când
Fereastra sufletului zăvorâtă bine
Se deschisese-n vânt,
Fără să ştiu că te aud cântând.

Cântecul tău a umplut clădirea toată,
Sertarele, cutiile, covoarele,
Ca o lavandă sonoră. Iată,
Au sărit zăvoarele,
Şi mânăstirea mi-a rămas descuiată.

Şi poate că nu ar fi fost nimic
Dacă nu intra să sape,
Cu cântecul, şi degetul tău cel mic,
Care pipăia mierlele pe clape –
Şi-întraga ta făptură, aproape.

Cu tunetul se prabuşiră şi norii
În încăperea universului închis.
Vijelia aduse cocorii,
Albinele, frunzele...Mi-s
Şubrede bârnele, ca foile florii.

De ce-ai cântat? De ce te-am auzit?
Tu te-ai dumicat cu mine vaporos –
Nedespărţiţi – în bolţi.
Eu veneam de sus, tu veneai de jos.
Tu soseai din vieţi, eu veneam din morţi.



vineri, 10 septembrie 2010

Eduardas Miezelaitis


Câmp de toamnă

Scoruşii poartă rumen de jăratic,
Grăbită, vara ne-a lăsat demult:
De ce în faţa câmpului tomnatic,
Cu bucurie tânără mă uit?

Privesc la crudul verde al secării...
Mai ieri rodea secara altui an,
Iar spicele plecate în tăcere,
Mă întâlneau în margine de lan.

Mai ieri am strâns-o rând şi-am treierat-o,
Dar azi din nou e lanul înverzit
Şi ea prin mii de osteneli e gata,
Să-şi împlinească rostul hărăzit.

Din spicele uscate se coboară,
Să intre iar cu bobul în pământ,
Dar răzbucneşte mai frumoasă iară,
În ciclul crud al noului veşmânt.


Marin Sorescu


Simetrie

Mergeam aşa,
Când deodată în faţa mea,
S-au desfăcut două drumuri :
Unul la dreapta,
Şi altul la stânga,
După toate regulile simetriei.

Am stat,
Am făcut ochii mici,
Mi-am ţuguiat buzele,
Am tuşit,
Şi-am luat-o pe cel din dreapta
(Exact cel care nu trebuia,
După cum s-a dovedit după aceea).

Am mers pe el cum am mers,
De prisos să mai dau amănunte.
Şi după aceea în faţa mea s-au căscat două
Prăpăstii :
Una la dreapta
Alta la stanga.
M-am aruncat în cea din stânga,
Fără măcar să clipesc, fără măcar să-mi fac vânt,
Grămada cu mine în cea din stânga,
Care, vai, nu era cea căptuşită cu puf!
Târâş, m-am urnit mai departe.
M-am târât ce m-am târât,
Şi deodată în faţa mea
S-au deschis larg două drumuri.
"V-arăt eu vouă !" - mi-am zis -
Şi-am apucat-o tot pe cel din stânga,
În vrăjmăşie.
Greşit, foarte greşit, cel din dreapta era
Adevăratul, adevăratul, marele drum, cică.
Şi la prima răscruce
M-am dăruit cu toata fiinţa
Celui din dreapta. Tot aşa,
Celălalt trebuia acum, celălalt...
Acum merindea îmi e pe sfârşite,
Toiagul din mână mi-a-mbătrânit,
Nu mai dau din el muguri,
Să stau la umbra lor
Când m-apucă disperarea.
Ciolanele mi s-au tocit de pietre,
Scârţâie şi mârâie împotrivă-mi,
C-am ţinut-o tot într-o greşeala...

Şi iată în faţa mea iar se cască
Două ceruri :
Unul în dreapta.
Altul la stânga.



joi, 9 septembrie 2010

Lucian Blaga


Psalm dragostei

E încă în mine greul pietrelor, dintre cari
m-am ridicat când zi s-a făcut.
Dragoste, împrumută-mi tu uşurinţa
cu care norii albi umblă-n azur peste abisuri
şi graţia fără fiinţă a verdelui, frunzelor.
Simt încă în mine greul pământului şi deznădejdea
lutoasă. În mine tânguitoarele nopţi.

Neguri mai stăruie-n gând
şi tălpile fără de voie mai prind rădăcini
pe drumuri neprietenoase.
Din trecut câteodată mai vine un vânt.
În ceasurile desprimăverii, dragoste,
în ceasurile-acestea, ce singură tu le numeri,
căci numai tu nu ai amintirea
marilor întunecimi,
fă să uit cumplita povară
a văzduhului negru, ce-l port pe umeri
şi dă-mi tăria de-a suporta
bucuria eliberării.



miercuri, 8 septembrie 2010

Marin Sorescu


Ecuatorul și polii

Împreună sântem foarte dialectici
(Tu știi că a fost cea mai frumoasă
Zi din viața mea?
Ce bine-ar fi să fie așa. "Ba da".
Te rog fraza asta să n-o tai)
De fapt, poezia de dragoste ar trebui sa fie semnată
Chiar de muze.
Poeții să se inspire și ele să pună degetul.
Tu să întinzi aripa peste versurile mele
"N-am întins-o?"
Așa, o pană. Vreau o fâlfâire deplină.

Simțeai că veneai până lângă mine
Și deodată un gol de aer.
Ce se întâmplă?
Mă gândeam la tine.
Golurile de aer nu știu ce-o fi cu ele,
Așa e când zbori, zburam spre tine.
"Oricum, eu receptam fluidul."
Și eu mă ghidam tot după fluid.
Noi nu lucram decât pe
Baza de flux magnetic.
Știi că la ecuator cântărim
Mai mult decât la poli?

În orice caz, când sântem împreună
Cântărim mai mult,
Sântem două ecuatoare încolăcite
Două ecuatoare și - un pol - ca niște șerpi.
De ce numai unul?
Pentru unitatea contrariilor.
Plus cea mai ieftină energie...
Nu știu dacă intelegi?
Ce zici de titlul ăsta?
Ești ca o sferă de sticlă
În care Dumnezeu a strecurat
Și-un clopoțel.
Când se-nvârtește pământul, sună clopoțelul.
Tu suni. Da, dar n-am sunetul frumos
Decât în sfera de sticlă
Vibrez din toată ființa
Și tu-mi culegi vibrațiile
Și mi le restitui, sărutate.