Urma
Mi-e sufletul ca marea ce-adesea împresoară
o urmă nevăzută de nimeni în nisip.
E oare talpa celui care-a trecut aseară?
Sau numai prevestirea, prezentă fără chip
a unui zeu ce-așteaptă să se-ntrupeze? Cine-i
atât de blând și tainic sub vântul mișcător,
și-n stare să imprime la ceasul grav al cinei
imaginea inversa a fetei tuturor?
Mă cuibăresc ca valul în ea, mă strâng, mă-nghesui,
mă las sorbit ca spuma de-un element poros
și modelez în soare o clipă înțelesu-i
secret, spurcat de păsări și tălmăcit pe dos.
Înnebunit de lună, orbit de suflul mării,
pescarul iese palid din vuietul verzui.
O, negativ al lumii, tipar al întâmplării,
cum semeni tu cu urma ce-o-nscrie talpa lui ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu