duminică, 31 octombrie 2010

Nichita Stănescu


Dezâmblânzirea

De mult negru mă albisem
De mult soare mă-nnoptasem
De mult viu mă mult murisem
Din visare mă aflasem
Vino tu cu tine toată
Ca să-ntruchipăm o roată
Vino tu fără de tine
Ca să fiu cu mine, mine
O răsai, răsai, răsai
Pe infernul meu, un rai
O rămâi, rămâi, rămâi
Palma bate-mi-o în cui
Pe crucea de carne
Când lumea adoarme.


Nina Cassian


Drum în toamnă

Prin ale toamnei văi prelungi,
Cu tine am umblat odată.
Ciorchinul lunii stă să cadă
şi nu mai pot uita de-atunci.

Oare-o fi fost pe-aproape via
De m-ameţeam atât de rău?
Sau era numai gustul tău
Care-mi statornicea beţia?

Atâta ştiu: că aş fi mers
Cu tine, viaţa mea întreagă,
Şi frunzele fără de vlagă
Mi-ar fi părut atât de verzi!


Nina Cassian


Ceaţă

Ceaţa compactă
învingând culorile
încărunţind contururile.

Am mai avut parte de o asemenea clipă
în altă existenţă în care ştiam:
dacă scormonesc cu mâinile ceaţa
am să dau de alte mâini scormonind în sens invers,
ne vom ciocni şi vom face dragoste
ca Omul Invizibil cu Invizibila lui Amantă.

Clipa se repetă,
oceanul a dispărut,
plaja s-a retras in nefiinţă
- dar sunt numai eu,
faţă-n faţă cu valul de ţărm
care tună-ntr-o limbă străină
de parcă-mi întoarce silabele lui Demostene
(dar mai răstit, mai imperativ.)

Când mă izolează ceaţa

stau în cezura unui vers etern.


Nina Cassian


Deseori în cupluri

...Unul iubeşte mai mult decât celălalt, se spune.
Cel care iubeşte mai mult
arde mai tare, se topeşte mai repede,
se dizolvă în ambrozie clocotită,
patinează pe nori
se transformă în personaje shakespeariene
(cerşetori, asasini, domnitori, animale).

Cel care iubeşte mai mult e grandios
şi meschin
şi neliniştit,
primitor fără să primească,
dătător fără datorii.

Cel care iubeşte mai mult
e prea fericitul.


Nina Cassian


Crimele mele

Soare sugrumat...

Iertare, iertare.
Unde-am semănat
au ieşit frunze amare.
Unde-am cusut
s-a sfâşiat şi s-a rupt.
Unde-am turnat vin curat,
au crăpat, s-au surpat
nevinovate pahare...

Iertare, iertare.


sâmbătă, 30 octombrie 2010

Nina Cassian


In nuce

Şi dacă n-am văzut ieri curcubeul
de care vorbeşte toată lumea
- cică fiecare culoare în parte
era alcătuită, la rândul ei, din şapte culori,
era un curcubeu compus din curcubee,
un spectacol de analize şi sinteze
ca după o lungă foame de absolut -
şi dacă n-am să mai văd niciodată
un astfel de curcubeu, sau altele,
eu n-am să mă întristez.
Oricum, nu mai vreau să-mi frec ochii
de frumuseţea lumii,
oricum mă zgârâie lumina, descompusă sau nu,
oricum fenomenele îşi exercită atracţia
dincolo de mine.

Şi dacă nu-mi reuşeşte nemişcarea totală,
oricum,
mă mişc într-un sâmbure.


vineri, 29 octombrie 2010

Anna Ahmatova


Condurul

...Nime-n drum să-mi dea zi bună
Ori cu-n felinar s-aştepte.
Pe sub tremurul de lună,
Mută intru, suind trepte.

C-un surâs ca o grimasă,
Prietenul sub lampa verde
Îmi şopti: "Cenuşăreasă,
Glasul tău ciudat se pierde..."

Focul se topi subţire,
Greier a zimţat sub brume.
Cineva ca suvenire,
Mi-a luat conduru-n lume.

Trei garoafe-n în schimb îmi dete,
Fără ochii să-şi ridice.
O!dovezi lung mângâiete,
Unde să v-ascund aice?

Inimii-i amar să creadă,
Că-n curând le-o fi măsură
Tuturora - ca o nadă -
Alb, condurul ce-mi cerură.


Zorica Latcu


Tăcere

Cuvintele, pe care nu le-am spus,
Sunt tot atâtea trepte ce coboară,
Cu sufletul tot mai adânc m-am dus,
Pe treptele tăcerii ca pe-o scară.

Ca-ntr-un cuprins de peşteră boltit,
M-am coborât în lumea nerostirii,
Şi-n cutele de piatră i-am gătit,
Acolo-n fund, un ascunziş Iubirii.

Cuvintele pe care nu le-am spus,
Sunt tot atâtea trepte de tăcere:
Adânc în mine, mai adânc m-am dus,
Acolo, unde orice vorbă piere.

De-acolo, din limanul necuprins,
Din lumea fără mal a nerostirii,
Pe treptele tăcerii s-au prelins
Din ascunziş, luminile iubirii.


Magda Isanos


Ţii minte-ntâia ploaie?

Ţii minte-ntâia ploaie cum cădea,
cu fulgere, cu stele lungi în ea?
Arborii stăteau drept, intonând
imnul vieţei şi-n zarea foşnind,

verde ca un codru lichid,
s-auzeau cerurile cum se-nchid, se deschid.

Şi noi stăteam ca pomii în picioare.
„Nimic nu moare, mi-ai şoptit, nu moare...”

Şi plantele creşteau, ne făceau semne,
ca nişte mâini, ca umbre nempăcate,
se străduiau spre viaţă să ne-ndemne
şi iar cădeau în deznădejde toate.


joi, 28 octombrie 2010

Anna Ahmatova


Noapte de toamnă

Amintirea soarelui se stinge.
Gălbeniră ierbi.
Vântu-adie-abia, abia - şi ninge
Timpuriu, cu fulgi mărunţi.

Pe-nguste canale apele-s iată
Reci, fără zvon.
Aici n-o să se-ntâmple nimic niciodată -
Nimic, monoton...

O salcie pe cerul gol întins-a
Evantaiu-i rar.
Tot mai bine că n-am fost învinsa
Ta, o soaţă în zadar.

Amintirea soarelui se stinge.
Asta ce e? Bezna?
Poate!Are vreme iarna a-şi prelinge
Peste noapte, glezna.


Edward Thomas


Octombrie

Stufosul ulm cu aurită coamă
În iarba moale frunzele-şi aşterne;
Zambilele, sipica, murul, pirul,
Grozama scundă, alba ciupercuţă,
Sub rouă se înclină şi sub soare.
Prea gingaş bate vântul ca să mişte
Frunzişul de mesteacăn din ferigi;
Adie funigeii şi, uşoare
Ca fulgul, veveriţe se întrec.
Iar este nou şi diafan tabloul,
Iar este caldă boarea primăverii,
Iar prinde viaţă trupul - de-aş putea
Să fiu la fel de fericit precum
E-mbietor pământul - cât n-aş da
Să mă acopăr, după anotimp,
Cu ghiocei, brânduşe, trandafiri.
Grozame ce n-au cunoscut tristeţea!
Chiar dacă fericirea-i altceva,
Odată, ziua aceasta o să-mi pară
O culme-a fericirii; şi-mi voi spune
Că până şi mâhnirea nu e grea...


Edith Södergran


Zilele toamnei

Zilele toamnei sunt transparente
şi pictate pe fondul de aur al pădurii ...
Zilele toamnei surâd lumii-ntregi.
E-atât de bine să adormi fără nici o dorinţă,
săturat de flori şi-obosit de verdeaţă,
cu coroana roşie a viţei la căpătâi ...
Ziua de toamnă a ostenit să dorească,
degetele sale, nemilos sunt reci,
În vis pretutindeni ea vede căzând
neîntrerupt fulgii albi.


Edith Södergran


Triumful de a exista

De ce îmi e frică? Sunt o parte din infinit.
Sunt o parte din marea forţă a întregului,
o lume solitară, printre milioane de lumi,
o stea de mărimea întâi care se stinge ultima.
Triumf de-a trăi, triumf de-a respira, triumf de-a exista
triumf de a simţi timpul curgând îngheţat în vine,
de a simţi şuvoiul mut al nopţii
şi de a sta în picioare pe stâncă în bătaia soarelui.
Calc pe soare, stau dreaptă, în picioare, pe soare,
nu ştiu altceva decât soarele.
Timp – care schimbi, timp – care nimiceşti, timp – care farmeci,
vii oare cu noi reţele de intrigi, cu o mie de şiretlicuri pentru a-mi oferi o viaţă
asemeni unui grăunţe, unui şarpe încolăcit, unui recif de mare?
Timp – ucigaş – înapoi!
Soarele-mi umple pieptul până la margine cu miere suavă
şi-mi spune: stelele toate pieri-vor odată şi totuşi strălucesc fără frică!

Edith Södergran


Dragoste

Sufletul meu era o rochie albastru-deschis de culoarea cerului;
am lăsat-o pe-o stâncă, pe ţărm,
şi-am venit la tine goală ca o femeie.
Şi ca o femeie m-am aşezat la masa ta,
am băut vin cu tine şi-am sorbit din parfumul de roze.
M-ai găsit frumoasă, mi-ai spus că m-asemuiam
unei fiinţe văzute în vis,
am uitat totul, am uitat copilăria, căminul,
nu-ţi ştiam decât mângâierile ce mă ţineau prizonieră.
Şi tu ai luat surâzând o oglindă şi m-ai rugat:
priveşte-te-n ea!
Am văzut că umerii mei erau făcuţi din pulbere
şi cădeau în pulbere,
am văzut că frumuseţea mi-era bolnavă şi nu voia
decât să dispară,
O, strânge-mă tare în braţe, atât de tare încât să
nu-mi mai trebuie nimic altceva.


miercuri, 27 octombrie 2010

Nicolae Labiş


Dans

Toamna îmi îneacă sufletul în fum…
Toamna-mi poartă în suflet roiuri de frunzare.
Dansul trist al toamnei il dansăm acum,
Tragica beţie, moale legănare…

Sângeră vioara neagră-ntre oglinzi.
Gândurile-s moarte. Vrerile-s supuse.
Fără nici o şoaptă. Numai să-mi întinzi
Braţele de aer ale clipei duse.

Ochii mei au cearcăn. Ochii tăi îs puri.
Câtă deznădejde paşii noştri mână !
Ca un vânt ce smulge frunza din păduri,
Ca un vânt ce-nvârte uşa din ţâţână…

Mâine dimineaţă o să fim străini,
Vei privi tăcută mâine dimineaţă
Cum prin descărnate tufe, în grădini,
Se rotesc fuioare veştede de ceaţă…

Şi-ai să stai tacută cum am stat şi eu,
Când mi-am plâns iubirea destrămată-n toamnă,
Şi-ai să-asculţi cum cornul vântului mereu
Nourii pe ceruri către zări îndeamnă.

Pe când eu voi trece sub castani roşcaţi,
Cu-mpietrite buze, palid, pe cărare,
Şi-or să mi se stingă paşii cadenţaţi -
În nisip, scrâşnită, lasă remuşcare…




luni, 25 octombrie 2010

Ion Minulescu


Romanţă policromă

Nu-i cer nimic…
Şi totuşi, dacă-ar vrea -
O, dac-ar vrea să-mi dea ce nu-i cer încă -
Ar face dintr-un lac o Marmara,
Şi dintr-un melc, un Sfinx săpat în stâncă.
Nu-i cer nimic…
Dar dacă-ar fi să-i cer
Ce-aş vrea să am şi ce-ar putea să-mi dea,
Aş picura-ntr-o cupă cu eter
Morfină
Şi i-aş cere-apoi aşa:

Dă-mi tot ce crezi că nu se poate da,
Dă-mi calmul blond al soarelui polar,
Dă-mi primul crepuscul pe Golgota
Şi primul armistiţiu planetar.

Dă-mi paradoxul frumuseţii tale,
Dă-mi prorocirea viselor rebele,
Dă-mi resemnarea strofelor banale
Şi controversa versurilor mele.

Dă-mi A.B.C. al vieţii subterane,
Dă-mi simfonia flautelor mute,
Dă-mi tălmăcirea buzelor profane
Şi rebusul icoanelor tăcute.

Dă-mi preţul primei victime-a femeii,
Dă-mi simbolul opalului şi-agatei,
Dă-mi ritmu-nveninat al Salomeii
Şi tusea-n fa minor a Traviatei.

Dă-mi Spleen-ul călătorilor pe apă,
Dă-mi spectrul verde-al zilelor de-apoi,
Dă-mi gravitatea morţilor spre groapă
Şi comicul funebrului convoi.

Dă-mi tot ce-n prima clipă risipeşti,
Şi tot ce-n clipa ultimă aduni.
Dă-mi fastul siluetelor regeşti
Şi perspectiva casei de nebuni…

Nu-i cer nimic.
Şi totuşi, dacă-ar vrea -
O, dacă-ar vrea să-mi dea ce nu-i cer încă! -
Ar face dintr-un lac o Marmara
Şi dintr-un melc, un Sfinx săpat în stâncă.


vineri, 22 octombrie 2010

Ştefan Octavian Iosif


Cântec sfânt

Cântecul ce-ades ţi-l cânt
Când te-adorm în fapt de seară,
Puiule, e-un cântec sfânt,
Vechi şi simplu de la ţară.
Mama mi-l cânta şi ea,
Şi, la versul lui cel dulce,
Puiul ei se potolea
Şi-o lăsa frumos să-l culce.
Azi te-adorm cu dânsul eu,
Ieri - el m-adormea pe mine,
Şi-adormi pe tatăl meu
Când era copil ca tine...
Mâine, când voi fi pământ,
Nu uita nici tu - şi zi-le,
Zi-le doina, cântec sfânt,
La copiii tăi, copile!


miercuri, 20 octombrie 2010

Elena Liliana Popescu


Clipa aceea

Câteva cuvinte, ţi-ai spus,
doar câteva cuvinte, şi ai creat
o întreagă istorie, al cărei prezent
este deja ieri, aşa cum mâine
va fi doar trecutul aceluia
ce-l va lăsa în urmă, pierdut
pentru totdeauna…

Doar un cuvânt, îţi spui,
doar un cuvânt, şi te-apropii
în drumul tău de nebănuitul pas
spre necunoscut, fără să te sperii
de gândul acela care eşti şi nu eşti
tu, de clipa aceea în care poţi să fii
şi eşti…


marți, 19 octombrie 2010

Gabriela Melinescu


A scrie

Când scriem trebuie
să păstrăm distanţa
faţă de ce s-a întâmplat
în cuvinte

Ca atunci când
salvezi un om
de la înec:
Trebuie să-l ţii pe acela
strâns
dar nu prea aproape de tine,
ca să nu te poată trage
şi pe tine cu el
în adânc...


Gabriela Melinescu


Cântec

Ce singuri suntem pe pământ,
eu la un capăt, tu la celălalt,
ca pe un galben balansoar,
tu în adânc, eu în înalt...
Prea mult mă ții în sus,
și am văzut atâtea asfințituri și mi-e dor
picioarele să-mi lunec pe pământ
ca avioanele-amețite după zbor.
Sau ai plecat demult și ai lăsat
o piatră, asemeni trupului de grea,
și-aștept la capăt de pământ
să înfrunzească verzi silabele pe ea.


luni, 18 octombrie 2010

Anna Ahmatova


Unui pictor

Tot mereu lucrând, în vis ţi-nstaur
Chipu-ascuns în faldul pânzelor de har:
Pururea tomnateci teii-n aur
Şi-albăstrimea apei azi iscate chiar.

De-aţipesc, închipuie-ţi, un plaur
Gându-mi duce spre-al edenului tău scuar,
Unde orice umbră-mi pare-un faur
Şi buimacă-ţi dibui urmele de jar.

Mi-o fi dat, sub bolta-n cer schimbată
O! de mâna ta, să ajung vreodată
Şi să-mi sting neghiobul jar cândva?


Anna Ahmatova

***
Ca o piatră albă-n fundul fântânii, dedesubt,
Zace o amintire în mine.
Nu pot şi nu vreau să lupt:
Ea-i şi veselie şi chin - şi e bine.

Nu cred că cine o priveşte de-aproape
În ochii mei n-o s-o vadă de-ndată,
Şi gând şi mâhnire l-or lua cu-a lor ape
Mai iuţi decât cine ascultă povestea cifrată.

Eu ştiu cum zeii obişnuiau să preschimbe,
Nezdrobind conştiinţa, oamenii-n lucruri.
Ca-n veci să vieze amar divinele nimbe,
Tu-n amintirea mea ai fost prefăcut ca s-o bucuri.


duminică, 17 octombrie 2010

Rabindranath Tagore


Petale pe cenuşă

Altădată, în timpul orelor lungi de martie,
te aşteptam în zadar.
Tu vii acum, cu anotimpul ploilor
şi faci ca în inima mea să vibreze simfonia furtunilor
şi a vânturilor nebune !

În acele zile trecute de martie mi se părea
că te zăresc lunecând pe florile câmpiei
pe care le luai cu tine în faldurile rochiei tale plutitoare;
mi se părea că aud clinchetul brăţărilor tale,
că-ţi respir dulcea răsuflare în lungul aleilor grădinii...

Astăzi descopăr fiinţa ta în întreaga pădure;
văd părul tău ca o undă întunecată răspândindu-se
prin cer;
tu îţi apleci spre mine umbra ta fermecată
şi aud ecoul unei ceremonii solemne.

Uşoarele podoabe pe care le-am strâns pentru tine sunt
o neînsemnată ofrandă.
Încă nu am ştiut să cânt din lăută precum s-ar cuveni
pentru lauda ta.
Dar puteam să ghicesc, eu, care-ţi pregăteam
luminoasă nuntă,
că apropiindu-te, voi deveni credinciosul unui cult?


marți, 12 octombrie 2010

Nichita Stanescu


Mă asemui unui copac

Mă asemui unui copac.
El are foarte multe braţe,
şi eu, foarte multe braţe :
două vizibile, o mie invizibile.
Când sufla vântul braţele lui foşnesc;
mă gândesc că atunci cand îmi mişc braţele
probabil că şi ele sunt împinse de un vânt
ciudat.

Mă asemui cu un copac;
fiecare cuvânt al meu este o frunză.
Această comparaţie mă satisface
şi este semn că am îmbătrânit.

Când eram tânăr, mă comparam cu un zeu indic,
zeu cu foarte multe braţe, foarte multe picioare.
Îmi plăcea să spun că braţele si picioarele
mi-au fost rupte şi că
mi s-au lăsat numai două braţe, dinspre
partea dreaptă,
şi numai două picioare
tot dinspre partea dreaptă.

De aceea când alergam, alergam în cerc.
Apoi în spirală.

Acum am îmbătrânit,
îmi place să mă compar unui copac.
Cred că mişc braţele şi picioarele
de bătaia unui vânt straniu,
şi sunt fericit
de această comparaţie.

În curând n-am să mă mai compar cu nimic,
n-am să mai mişc din braţe, din picioare,
iar cuvintele mele
nu vor mai semăna cu nişte frunze.

Atunci, voi fi îngăduit
de prieteni, de duşmani, şi voi schimba planeta.

Astfel, mă voi pregăti aiurea,
să mă compar c-un lucru cu totul şi cu totul altul,
iar când voi mai fi îmbătrânit –
cu un alt lucru,
cu totul şi cu totul altul.
Apoi îmi voi schimba iarăşi planeta
şi-aşa mai departe,
ce monotonie, doamne, dumnezeule !


luni, 11 octombrie 2010

Nichita Stănescu


Cântec de dor

Mă culcasem lângă glasul tău.
Era tare bine acolo şi sânii tăi calzi îmi păstrau
tâmplele.

Nici nu-mi mai amintesc ce cântai.
Poate ceva despre crengile şi apele care ţi-au cutreierat
nopţile.
Sau poate copilăria ta care a murit
undeva, sub cuvinte.
Nici nu-mi mai amintesc ce cântai.

Mă jucam cu palmile în zulufii tăi.
Erau tare îndărătnici
şi tu nu mă mai băgai de seamă.

Nici nu-mi mai amintesc de ce plângeai.
Poate doar aşa, de tristeţea amurgurilor.
Ori poate de drag şi de blândeţe.
Nu-mi mai amintesc de ce plângeai.

Mă culcasem lângă glasul tău şi te iubeam.


sâmbătă, 9 octombrie 2010

Gérard de Nerval


Fantezie

Există o arie anume pe care
Aş da Mozart, Rossini, Weber, oricând,
O arie veche, murindă-n langoare,
Farmec secret doar în mine având.

De fiece dată când ajung s-o ascult
Cu ani două sute-s la suflet mai june,
Sub al treisprezecelea Ludovic de demult,
Văd un deal verde, gălbui de soare ce-apune,

Şi-un castel cu piatră cioplită la brâu,
Din cărămizi, cu vitralii roşcate,
Cu parcuri în jur şi alături un râu
Scăldându-i picioarele între flori se abate;

Cu ochi negri o doamnă bălaie-n canat
La fereastră, purtând ale vremii veşminte,
Pe care-ntr-o viaţă de altădat
Am mai văzut-o... şi mi-aduc aminte !

Fantaisie

Il est un air, pour qui je donnerais
Tout Rossini, tout Mozart et tout Weber,
Un air très vieux, languissant et funèbre,
Qui, pour moi seul, a des charmes secrets.

Or, chaque fois que je viens à l’entendre,
De deux cent ans mon âme rajeunit :
C’est sous Louis treize… Et je crois voir s’étendre
Un coteau vert que le couchant jaunit,

Puis un château de brique à coins de pierre,
Aux vitraux teints de rougeâtres couleurs,
Ceint de grands parcs, avec une rivière
Baignant ses pieds, qui coule entre des fleurs.

Puis une dame, à sa haute fenêtre,
Blonde aux yeux noirs, en ses habits anciens…
Que dans une autre existence peut-être,
J’ai déjà vue... et dont je me souviens !


vineri, 8 octombrie 2010

Anna Ahmatova

**
Dulce vânt prin tei cum bate,
Cea întredeschisă uşă...
Au rămas pe masă-uitate
O cravaşă, o mănuşă.

Pleoapa lămpii pal clipeşte...
Stau şi-ascult tăcere-adâncă.
Pentru ce-ai plecat? Fireşte,
A pricepe nu pot încă...

Să ne-mbucure ferestra,
Mâine zorii ne aşteaptă.
Minunată-i viaţa asta ;
Inimă, fii înţeleaptă.

Ostenit-ai straşnic foarte,
Strigi mai stins, baţi mai arare...
Sufletele – scria-n carte –
Pare-se-s nemuritoare.


Virgil Carianopol


Din muncă

Iar te-ai lovit, și fără veste, ochii,
Ca fulgerul, deodat-au scăpărat.
Ți-a șerpuit o lacrimă pe față,
Și lacrima, venind, te-a luminat.

Nu e nimic, că lacrima te-ajută,
Prin ea pătrunzi la ce-i necunoscut.
Ca printr-o lupă ce mărește totul,
Prin lacrimă vezi tot ce n-ai văzut.


joi, 7 octombrie 2010

André Marie Chénier


Arta şi inima

Pentru vibrări de suflet nu-i arta interpretul.
Prin artă scrii doar versuri, dar inima-i poetul.
Sub valul ei năprasnic, al geniului gând
Nu şade-nchis în creier, ci zboară mai curând.
Un vers, sau o idee, nici nu ajung cuvinte
Până nu trec, supuse, prin boarea ei fierbinte.
Când inima inspiră, şi arta merge-n plin:
Creaţia-i dictată de-acest stăpân divin.
Voios când e poetul, când chinuri nu-l tortură,
Iar tinereţea-i pune doar zâmbete pe gură,
Îi sună versul fraged şi se exprimă drept,
Şi-i resemnat cu gândul de-a-mbătrâni înţelpt.
Dar... inima miloasă îi sângeră-n tăcere
Că n-a putut, din lipsuri, s-aline vreo durere;
Frumoasa dragă, cărei i-nchină-ntregul dor,
L-înşală ori îl uită pentru străin amor.
Şi-atunci, rănit în suflet, în cinste, în orgoliu,
Amaru-i vers îmbracă vestmintele de doliu,
Şi bănuind doar rele şi lacrimi pe pământ,
Gândeşte: moartea iute e bunul cel mai sfânt.



Simplegade

Ileana Malancioiu


Joc

Îmi iau numărul meu de pietre
şi le aşez cât mai riscant
şi-ncep jocul convinsă
că oricum voi pierde.

De ce joci, totuşi,
mă veţi întreba.

Ce altceva pot să fac,
vă voi răspunde.

Apoi liniştită
voi muta mai departe
piatră după piatră
munte după munte.



Isaac Shepard

miercuri, 6 octombrie 2010

Anna Ahmatova


*
Clarul serii-şi varsă banii,
Bruma de april e-un ciucur.
Tu întârziaşi cu anii,
Totuşi, că ai venit, mă bucur.

Stai aici, mai lângă mine,
Râzi, întoarce câte-o filă:
E caietu-albastru,-n fine -
Cel cu stihuri de copilă.

Iartă-mi câte m-au durut,
Ca şi bietu-mi dram de soare.
Iartă, iartă c-am crezut
Că eşti tu-n atâţi cel care…


marți, 5 octombrie 2010

Ileana Mălăncioiu


Rugă

Să mi se ia pentru o vreme trupul,
să rămân suflet şi atât,
să plâng cum plâng sufletele singure
când li se face urât.

Să mi se lase amintirea că am fost
trup şi suflet odată,
să mi se lase chipul vinei mele
şi dreptul de a fi judecată.

Să-not în marea lui cea mare
şi să mă înfricoşeze înotul,
din când în când să fii şi tu alături
şi-apoi să cred că am pierit cu totul

Să nu îmi fie clar cuvântul Lui,
să-ncerc să-l aflu şi să mă-nspăimânt,
să mi se lase toată îndoiala
pe care am avut-o pe pământ.


Ileana Mălăncioiu


Sfârşitul copilăriei

Copilăria marginea de joc
Şi-o strânge între amintiri fugare,
Doar luna ca o piatră norocoasă
De sub pământul umezit răsare
În pătrăţelele şotronului uitat.

E prea masivă luna pentru joc,
Aş despica-o-n uliţă la noi,
Dar mi-a rămas c-o zi rochiţa mică
Şi mi-ar străfulgera genunchii goi.

De-a baba oarba ne jucăm acum,
Soseşte dragostea la ochi legată,
Mă prinde sprijinind al nopţii zid,
C-o sărutare ochii mi-i închid,
Şi trec apoi cu braţele deschise
Peste şotron în joaca mea nebună
De parca am alunecat pe lună.