luni, 28 februarie 2011

George Ţărnea


Martei

Minune fără nume
Şi ardere domoală
Ucigătoare miere
Şi mult râvnit popas
Zăpada resemnării
Prin părul tău de smoală
Mai lasă câte-o urmă
Când mai greşesc un pas

Dar fiecare cântec
Prin grija ta rămâne
La fel de 'nalt şi tânăr
Sub caldele ninsori
Şi se opresc din strigăt
Pendulele bătrâne
Când ochii tăi cât cerul
Mă vindecă de nori.


Dana Opriţă


Pigmalion

La umbra oglinzilor de peste noapte,
m-am trezit desenând un poem al absenţei,
într-o sângeroasă, neiertătoare uitare de tine.

Colindam printre amintiri, - mărşăluind anevoie spre noi, -
te întâlneam,
obsedant,
în strivitoarea persistenţă a memoriei,
unde paşii noştri mai hoinăriseră cândva,
acolo unde -niciodată- devine realitate,
unde se întâmpla să ne oprim, să iubim
cu deznădejde, cu inima, cu gândul de a fi
vreodată împreună.

Visam că exişti -
îţi inventam privirea şi trupul întreg;
visam că trăiesc, -
mă agăţam de fiecare grăunte de nisip ce aluneca din clepsidră,
încercam să-mi decupez sufletul după tiparul sufletului tău,
dar de fiecare dată mă rătăceam
în liniştea oglinzilor tulburate de suflarea ta
mereu necunoscută.


 

Dana Opriţă


După douăzeci de ani

Oare câte urme de cai îşi leagănă coama în lumină
desenându-şi libertatea?
De ce blestem a fost ţesută iubirea noastra, te-ai gândit?
oare câtă suferinţă (alta) trebuie plătită din nou
pentru ca fericirea
să poată lua chipul şi asemănarea noastră?
Ţi-am privit ochii, închişi în sine,
atunci când pândeai vise scufundate în apa melancoliei,
când tocmai călătoreai spre insula Itacăi pierdute,
mereu disperat încercând să citeşti în valurile oglinzii,
mereu disperat fugind de privirea întâlnită acolo
(demult Penelopa uitase să-şi sfârşească pânza şi
să-şi primească peţitorii)
Dar eu eram departe
doar eu eram în noaptea aceea din an
când soarele uitase să apună,
când visele noastre se numărau încet,
prea încet
prea târziu.

Ce blestem a ţesut iubirea noastră, te-ai gândit?

(demult Penelopa sfârşise să-şi destrame pânza şi
să-şi izgonească peţitorii).


Dana Opriţă


Septembrie, într-o noapte

Era, desigur, firesc să se întâmple astfel -
niciodată - exista,
nicăieri - prindea contur subţire,
prin igrasia lacrimilor mele nu se mai putea înţelege nimic...

Desigur, tu ai plecat.

Te-ai furişat ca un gând rău, ca o ispită,
dincolo de sufeltul meu -
degete strângând cu disperare mânerul valizei,
cărând amintiri şi iubiri şi regrete, spre
gara altor cardinale puncte.

Am pregătit ceaiul. Te-am aşteptat.
Cu toată tristeţea lumii aruncată spre mine,
am jucat rolul celui învins, cu zâmbetul pe buze,
am fost cel mai vesel om, supus al destinului,
eu, umilit de propriile-mi sentimente,
de propriile-mi cuvinte.

La adăpostul lor,
singurătatea îşi ascute colţii pe raza lunilor pline.


Dana Opriţă


Impresie
(într-o gară)

Întotdeauna acesta pare sfârşitul -
trenul aşteptat în gara singurătăţii întârziind nesfârşit,
tineri fluturând în colţul gurii un sentiment de indiferenţă,
ziare citite de ploi
şi tu,
pe lângă care am trecut de-atâtea ori
fără să ştiu
că pe tine te-aşteptam încălzindu-mi mâinile
la lumina ferestrei tale de altădată,
strângând în priviri şinele acestea de cale ferată
ca pe ultimele raze dinaintea apusului -
dâre albastre şi reci lăsate de roţi
căutând un drum de întoarcere,
rătăcind printre valize de carton şi câini vagabonzi
atraşi de urma de sânge cald a ultimului tren, într-o gară pustie.

Întotdeauna acesta era începutul -
muzica spartă a peronului,
becul din tavan tresărind rar ca o insectă,
presărând cu urmele paşilor tăi petale fără întoarcere -
dormitor al speranţei, insectar prăfuit al iubirii...

"Ce faci?"
"Trăgeam puţin cu coada ochiului la tine!"


Nina Cassian


Orgoliul copacului

Dacă n-ar fi fost vrăbiile,
aş fi murit de mult, spuse copacul.
Mi-aş fi putut trăi moartea în voie,
fără sutele de injecţii sonore în pielea mea
subţiată de exerciţiul istovitor al verii,
fără forfota feroce, contrazicând anotimpul solemn
cu obscure reflexe, cu mirosuri indecente,
cu pene, cu ciocuri, cu gheare, cu glasuri –
cine mai poate crede în demnitatea mea
sau măcar în consimţirea mea
la ritualul inefabil al iernii?
Ce mai puteam face eu, în acea derută,
sub atacul lipsit de nobleţe,
eu însumi înjosit în ochiul soarelui?


Dana Opriţă


Ca o iarnă nedorită

Zăpada se risipea pe pământ
ca florile miresei din buchet, abandonate într-o vază.

Ce timp neştiut coboară odată cu iarna
(ce foc se aprinde în mansarda uitării),
ce spaţiu infinit amuţeşte sub respiraţia ei -
virginitate a zăpezii despletite de vânt,
pagină albă pe care aleargă desculţe cuvintele sau poate
norii unei emoţii pierdute.

Şi ce altceva s-ar mai putea spune despre
un anotimp târziu şi confuz,
fără înţeles abandonat printre noi?

Trăiesc şi iubesc
ca o iarnă nedorită.


Dana Opriţă


Vinco, Ere

N-am învins, n-am pierdut, n-am venit, n-am plecat -
doar ţie îţi pare departe respiraţia mea,
doar pentru tine drumul nu are întoarcere,
doar tu...

N-au învins.

Au vrut  să mă vindece de singurătate,
agăţându-mi de gât bolovani şi funde colorate,
mi-au acoperit faţa cu fluturi de seară
şi mi-au arătat drumul de întoarcere;
mi-au tatuat pielea cu hieroglife şi semne de întrebare,
amestecând sângele meu cu cerneala memoriei,
mi-au închis ochii şi mi-au spus:
" Eşti moartă. Ridică-te şi umblă !"

N-au învins. Nu încă.

Dar nu vrei un ceai ? ...cum am uitat !
Ceştile-s fine, subţiri, cum îţi plac.
Şi ceaiul e adevărat: fierbinte ca respiraţia mea...

Nu. N-am învins. Pe câmpul de luptă altcineva era în locul meu.
Altcineva.

Eu sunt doar cea care este,
eu sunt cea care mâine va fi irizarea glasului tău,
zâmbetul din colţul gurii,
urma caldă a trupului desenat pe zăpada iubirii.

Nu. N-au învins. Uite-i. Vin iarăşi...


 

duminică, 27 februarie 2011

Paul Goma


Poemul Florii-Soarelui

- Hai, acum ridică-ți ochii, să-i
sărut. Doar și tu vrei ...
Floarea și-i înalță-ncet. Îl așteaptă. Se
privesc, până li se pune-o ceață dinainte.
Și se-apropie...
Trec unul în celălalt și nu mai
știu care-i unul, care-i altul...
- Să rămân cu tine... zice Soarele
cu buze arse, nu se poate...
Căci menirea mea sau blestemul e să umblu,
fără oprire,
chiar și-acum când te-am găsit.
-Soare, doar atât? Doar atât a fost
să fie?
-Nu se poate, Floare-Floare, pentr-un
Soare nu se află nicicând stare...
El e-al tuturor, dar ție mult mai
mult ca altor flori...
-M-ai mințit, m-ai înșelat,
Soare-Rău, Soare-Dogoare...
-Șterge-ți lacrima, ori las-o,
am s-o iau, s-o am pe drum.
Zborul mi-oi grăbi la noapte,
s-ajung mai iute lângă tine.
Toată ziua, și-oi lungi-o, vom
vorbi și ne-om iubi.
- Soare-Soare, fie-așa cum zici,
dar, oare, norii...
...când s-or aduna... și te-or
astupa...
...când s-or grămădi și ne-or
despărți...
...fără tine, Soare, ce m-oi
face, oare ?
- Floare-Rotitoare,
Floare-Iubitoare...
...norii adunați pot fi înșelați, norii
grămădiți trebuie mințiți.
Când ne-or despărți,
câmpul vor umbri,
între noi umblând,
câmpu-ntunecand,
tu, în locul meu, să răsari mereu.
Jos, tu să fii eu.
Eu, în cer, să fiu floare de
aramă, și tu soare viu.
Și vom rămânea, eu Soarele tău,
iar tu Floarea mea.


Eusebiu Camilar


Vioara

Din ce copac fantastic, din mări şi vechi păduri,
Ţi s-a durat vioara cu timpul în nervuri –
Că de ridici arcuşul, uşor, ca la un semn
Se redeşteaptă timpul încremenit în lemn?
S-a-ngândurat o clipă obrazul diafan:
Simţeai că-n lemn vioara cuprinde un ocean!
Din vastele-i întinderi profund să poţi să cânţi,
Îţi trebuie furtună grozavă să-l frămânţi…
De unde ai atâtea puteri de foc nestins,
Arcuşul tău să mişte oceanul necuprins?
De-acum voi şti: adese când treci, tu porţi solemn,
La subţioară timpul, încremenit în lemn.



Adam Mickiewicz


Îndoiala

Cât timp nu te văd, nu oftez, nu bocesc,
Stăpân sunt pe mine şi când te zăresc;
Când însă mult timp nu-mi mai ieşi înainte,
Ceva îmi lipseşte, un dor mă cuprinde;
Şi-atunci, suspinând, mă întreb cu uimire:
Noi suntem prieteni sau asta-i iubire?


De-mi pieri din priviri, eu în stare nu sunt
Să fac chipul tău să-mi revină în gând;
Uneori totuşi simt făr’să vreau, că mereu
Acest chip este-aproape de cugetul meu
Şi din nou întrebarea mi-o pun cu uimire:
Suntem numai prieteni? Sau aceasta-i iubire?

Chinuit uneori, nu gândeam nicidecum
Lânga tine să viu, ce mă doare să-ţi spun;
Dar umblând fără ţel, neuitându-mă-n cale,
Nu ştiu cum ajungeam drept la treptele tale;
Şi-atuncea, intrând, mă-ntrebam cu uimire:
Am venit ca prieten? Sau venii din iubire?

Sănătatea să-ţi apăr, eu şi viaţa mi-aş da,
Aş intra şi-n infern pentru liniştea ta;
Căci în inima mea nu-i dorinţă mai vie
Decât pace să ai şi trupească tărie.
Şi atuncea din nou îmi pun vechea-ntrebare:
Asta-i prietenie? Este dragoste oare?

Când pe mâinile mele-ţi cobori a ta palmă,
O plăcută simţire mă-nvăluie, calmă,
Parcă viaţa-ntr-un somn liniştit mi-o sfârşesc;
Dar de-a inimii repezi bătăi mă trezesc
Care-mi pun răspicat vechea mea întrebare:
Asta-i prietenie? Este dragoste oare?

Iar când strofele-acestea le-aşternui pentru tine,
N-a pus duh inspirat stăpânire pe mine;
Ci, uimit, nici măcar nu luai seama prea bine
Ce idei mi-au venit, împletite în rime,
Si mă-ntreb cine-a vrut, ce scrisei să-mi inspire?
Asta-i prietenia sau e, poate, iubire?


sâmbătă, 26 februarie 2011

Dana Opriţă


O ieşire din labirint

Am alunecat (într-o doară, desigur) pe firul
pânzei tale de păianjen,
cu aripile-ntinse, zbătându-mă inutil.
Ar fi meritat să mă admiri.
eu -
înger căzut luminând eternitatea unei secunde,
Icar prăbuşit în valurile sfâşiate de aripi aprinse,
eu -
licurici lipit de întunericul palid al memoriei;
dar n-a fost aşa.

Mi-ar fi trebuit vreo trei călimări pline
cu simpatica cerneală a uitării,
câteva lacrimi din piatra castelului nostru
(nisip gândit în clepsidre, valuri
întoarse de un vânt protector).

Mi-ar fi trebuit inima ta suflând deasupra inimii mele,
dar totul s-a năruit,
dar totul s-a sfărâmat,
dar totul,
... alunecând (într-o doară, desigur)
pe firul pânzei tale de păianjen.

În cruda ei ţesătură,
cu ochii împingând banchize de lumină spre nord,
cu braţe sclipind în roua dimineţii,
ai apărut:
tu -
iubitul meu iluzoriu
tu -
sfârşitul poemului meu de dragoste.


Dominic Stanca


Încrustări de toamnă

Voi scrie versuri pentru tine, Doamnă,
vor fi la fel de triste cum sunt eu
şi-ntr-un amurg bolnav şi trist de toamnă,
ţi le va spune ploaia-n locul meu

Pe ziduri vechi în floare igrasia
şi iedera cu ofilitu-i iz...
Tu poate vei păstra fotografia
poetului, într-un album închis.

Va fi târziu...Octombrie...rugină...
alei cu despletiri de vânt şi ploi...
Voi scrie versuri pentru tine, Doamnă,
vor fi la fel de triste cum sunt eu.


Eusebiu Camilar


Luntrea aurie

Dar nopţile acestea, frumoaso, cum de sunt,
Atât de diafane, din cer până-n pământ?

Pădurile par alge înalte-n clătinări...
Noi ne plimbăm alături pe fundul unei mări.

Lucirile acestea de sus, vor fi fiind
Sau astre, sau meduze prin adâncimi plutind...

De-aseară se zăreşte, cu cârma spre Apus,
O luntre aurie, deasupra noastră, sus...

Aşa ne urmăreşte de-aseară, pe-amândoi:
Stă drept deasupra noastră când ne oprim şi noi!

O, poate că din luntrea ce ne ţinteşte-aşa
Într-un târziu, o scară de raze s-o lăsa,

Şi dacă tu voi-vei, ne vom sui. Apoi,
Cu luntrea aurie vom asfinţi şi noi.


Dominic Stanca


Niciun cuvânt

Niciun cuvânt de-al tău. Se face seară.
Adoarme pasul, gândul meu vetust.
Păreri de rău târzii mă înconjoară.
Roteşte apa într-un cerc îngust.

O destrămare calmă, fără vlagă.
Pe urme stinse ochii tăi - ce goi !
Ce dezolant e ţipătul ce neagă !
Ce dureros ecoul  înapoi !

Niciun cuvânt de-al tău. Se face seară.
Coboară frunza neagră din agud.
Un anotimp străin mă înconjoară.
Niciun cuvânt de-al tău nu mai aud.

Ci numai vântul, poate numai vântul
în febra lui de-amurg, mai stins, mai dus
cum nicio floare nu mai dă pământul
şi nicio vorbă nu mai ai de spus.


Dominic Stanca


Aduceri aminte

Nu te-am uitat! Zadarnic încerc să alung fantoma
acelor vremi frumoase în care ne iubeam.
Ţi-aduci aminte versul acela cu Sadoma?
Îl urmăreai în carte - şi eu ţi-l recitam...

Ferestrele mai poartă şi astăzi draperia
cu ciucuri de mătase şi firul dantelat?
Şi-ţi mai aduci aminte şi astăzi poezia
cu Zilpa cea frumoasă şi neagră de păcat?

Sau ai uitat, cum toate se uită la o vreme,
şi chipul meu şi anii trecuţi şi poezia...
S-au scuturat în glastre uitate crizanteme...
Eu am rămas acelaşi: nu te-am uitat, Maria !


Magda Isanos


Doamne, n-ajung pân'la tine?

Doamne, n-ajung pân'la tine
vârfurile-acestei păduri de suspine?
Cum eşti tu atotştiutor,
să fi dat pâne de-ajuns tuturor,
culcuş pentru copiii îngheţaţi,
câte puţin din lumina celor bogaţi,
câte puţin din cerul lor senin,
de care îngeri întraripaţi se ţin.

Să fi dat, Doamne, fiecărui om,
câte-o bucată verde de pământ şi câte-un pom
al tuturor speranţelor pământeşti,
şi nu te-am fi-ntrebat unde eşti.
Am fi spus că te-ai răspândit
în noi, ca un fluviu liniştit,
că te-am băut fără să ştim...

N-ai fi rămas în biserică şi-n ţintirim,
ci ai fi mers împreună cu noi
şi te-am fi pus între coarne la boi,
ca pe-un ciucure frumos de mătasă
să ne-ajuţi la plug şi la coasă.

În loc să pleci pe celălalt tărâm,
ai fi avut la masa noastră un tacâm
şi seara, obosit şi făr' de-alai,
în loc să te-ntorci înapoi în rai,
adormeai undeva pe-aici,
printre copii şi pisici,
într-un colţ de vatră luminat.

Doamne, de ce ţi-au crescut aripi
şi-ai zburat ?


Eugen Ionescu


Florile

Florile culese în pahare plâng
Şi visând la fluturi, la livezi cu soare
Florile culese în pahare mor.

Tristele potire picură-aşa jalnic
Pete de lumină.
Lunca toată crede că sunt doar petale.
Numai eu ştiu însă că sunt lacrimi grele,
Sfărmături de suflet.

Un bondar le-aduce veşti de la surori.
Creşte nostalgia veştedelor flori.

Florile culese, florile de câmp
Mor de nostalgie, mor visând la fluturi,
La livezi, la soare.


Zaharia Stancu


N-am să vă spun

N-am să vă spun pe cine-am iubit, dar am iubit,
N-am să vă spun pe cine iubesc, dar iubesc.
Când bate vântul peste deltă, trestiile
Lin se leagănă, vii se leagănă, vii foşnesc.
N-am să vă spun pe cine aştept, dar aştept.
Inima n-are aripi, dar deseori zboară.
Toate cântecele lumii, toate, s-o ştiţi,
Încap într-un flaut, într-o vioară.
Cerul n-are margini, stelele au,
Miez şi margini de foc are şi soarele.
Vântul de seară mi-a spus c-o să moară
Dac-o să-i rupeţi în drum picioarele.
Ce să fac, dudule? Încotro s-o apuc?
Mă strigă din patru părţi zările.
Munţii cu păduri cu tot mor sufocaţi
Şi-n curând o să moară sufocate şi mările.
N-am să vă spun pe cine-am iubit, dar am iubit,
N-am să vă spun pe cine iubesc, dar iubesc,
Crângurile sunt pline de flori şi de iarbă
Şi de arbori plăpânzi care cresc.


Răzvan Ionescu


 Septembrie

 E timpul să plec, e timpul s-ascund
 O iubire frumoasă sfârșită rotund
 E timpul s-ascund, e timpul să plec
 Rolul meu e secund, locul doar de valet
 Septembrie gri, septembrie brun
 Septembrie scrii, septembrie spun
 Septembrie, oh ! Septembrie, vai !
 E o vară ucisă în copite de cai
 Balconul închis, cearceaful schimbat
 Pasul prelins spre fotoliul uitat
 În care nu sunt, în care nu vii
 În care, odată stăteam doi copii
 Așteptând ursitori, ascultând de părinți
 Căutând prin ninsori cu ochi mari și cuminți
 Septembrie gri, septembrie brun
 Septembrie scrii, septembrie spun
 Septembrie, oh! Septembrie, vai !
 Ochii tăi plânși în copite de cai
 Septembrie scriu, septembrie spui
 Nu vreau să mai pleci, vreau doar să rămâi
 Așteaptă să plec, să pot să te-ascund
 Într-o casă frumoasă, cu geamul rotund
 Cu balconul deschis, cu cearceaful schimbat
 C-un ibric de cafea în fotoliul uitat
 În care vom sta bătrâni și cuminți
 Adormind prin ninsori și visând pe părinți
 Septembrie, oh! Sptembrie, vai !
 Părul tău nins în copite de cai
 Septembrie scriu, septembrie spui
 Sorbind din cafeaua cu gust amărui.


vineri, 25 februarie 2011

Vladimir Benediktov


Valsul

Totul străluceşte: candele, lalele,
Peruzele, scumpe diamante,
Candelabre, epoleţi şi stele,
Şi cercei, brăţări de-argint, inele,
Plete, fraze şi priviri galante.
Totul e-n mişcare: oameni fără număr,
Danteluţe, panglici, piept şi umăr,
Picioruşe demne de-a primi cununi,
Dând făgăduinţe tăinuite,
Zeci şi zeci de inimi istovite
De corsete şi de pasiuni.

Obosit de-a dansului rotire,
Cercul, în treptata lui rărire,
Nu mai e aşa strălucitor.
Încă de când valsul era-n toi,
Cei ce se-nvârteau, doi câte doi,
Se smulgeau din cercul mişcător:
Parcă-s praful dus de-a vântului suflare
De pe un inel cu-o piatră suverană,
De pe-o diademă de mărgăritare,
Sunt sclipiri o mie
În multicoloră euforie
Ale prăvălirii unei roţi de foc...
O pereche doar mai vezi în jur:
Numai ea şi el. Ea poartă-n zbor
Vălul alb precum un abur pur;
El vestmânt mai negru ca un nor.
Sigur se-nvârteşte universul
Şi rotirea nu-şi opreşte mersul,
E un veşnic vals întreaga fire,
Fiecare arcuş tot mai vioi.


joi, 24 februarie 2011

Dana Opriţă


Prin ochiul de sticlă al memoriei

Din miopia unui sfârşit de emoţie
în aer plutea un nou recviem al iubirii,
inventat de curând de un neînsemnat compozitor.

Din dragoste înălţasem un om de zăpadă. Ultimele
sentimente le înecasem la douăzeci de mii de leghe sub mări -
le trimisesem să mai rătăcească alte câteva milenii
prin galaxii de uitare.
Şi acum - miopia acestui sfârşit de emoţie,
tricotând extravaganta ei armură din colţi de elefant
(pe care, cândva, o dorisem atât de mult)
întocmind glosare cu nume celebre de îndrăgostiţi
din ultimele secole,
din viitoarele zile şi săptămâni.

Nimic nou prin ochiul de sticlă al memoriei.
Totul derulându-se exact,
de fiecare dată,
ca într-o glumă - desigur, bună -
pe care ai spus-o în nenumerate rânduri
şi o repeţi,
mecanic,
de câte ori ţi se cere.


miercuri, 23 februarie 2011

Mircea Ivănescu


dar sunt şi amintiri adevărate

şi eu am umblat odată cu o amintire
în mâini, strângând-o atent, să nu-mi scape.
(îmi alunecase odată - şi se rostogolise de-a dura
pe jos. am şters-o frumos, cu mâneca hainei -
nu mi-a fost frică. amintirile mele sunt mingi -
nu se sparg niciodată. numai că dacă-mi scapă,
din mâini, se pot rostogoli foarte departe -
şi mi-e lene să mai alerg după ele, sau chiar
să mă întind la marginea mea, să-mi las mâna
din ce în ce mai lungă în jos, să fugăresc amintirea.
îmi iau mai bine o alta. şi asta poate fi falsă.)
şi eu am umblat, deci, odată cu o amintire
în braţe - (şi mă gândeam, cu un rânjet
rău, că într-o carte celebră, nu mai ştiu cine
umbla cu propriul său cap prin infern, luminându-şi
drumul). şi parcă nu e tot una?


marți, 22 februarie 2011

Radu Gyr


Hangiul

Afară-i vânt. Şi-i gol ulciorul.
- Hangiu smintit, dă fuga iar,
vreau vin ca zarea şi ca zborul,
şi ca uitarea de amar...

El însă-mi toarnă în neştire
un vin adânc cu umbre lungi.
- Bea. Dulce-i ca o amintire,
pe care-o chemi când o alungi.

Ulcioru-i gol. Şi-afară vântul.
- Hangiu smintit, dă fuga iar,
vreau vin ca bezna şi mormântul,
şi cum e moartea de amar.

Hangiul însă-mi pune-n faţă
un vin însângerat de vremi.
- Bea. Este dulce ca o viaţă,
pe care-o ierţi când o blestemi.


luni, 21 februarie 2011

Radu Gyr


Scrisori nescrise

Adesea viaţa noastră-ascunde,
într-un biet colţ de paradis,
nicicând sosite, de niciunde,
scrisori ce nu ni s-au trimis.

Nu ştim ce-am vrea pe foi să fie,
ce cânt de dragoste nescris,
dar mâna care nu ne scrie
o legănăm mereu în vis.

Şi frazele ce n-or să vină
mai scumpe-n aşteptare ni-s,
şi umbra ce n-a scris lumină
în piept ni-i floare de cais.

Şi-aşa tot stăm în uşi deschise,
pândind c-un dor nicicând ucis
scrisori de-a pururi netrimise
de mâinile ce nu ne-au scris.


sâmbătă, 19 februarie 2011

Bulat Okudjava


Tablou cu scenă de război

În amurg. Natura. Glas nervos de flaut. O plimbare-n taină.
Pe un cal în faţă merge împăratul, în albastra haină.
E o iapă sură, ochi căprui roteşte, moţu-i negru-cioară.
Roşie e cerga. Ca în prag de luptă, aripi o-nconjoară.

După maiestate, generali se-nşiră. Cei ce merg în faţă,
încărcaţi de slavă, plini de cicatrice, dar rămaşi în viaţă.
Apoi - duelgii, adjutanţi. Sclipirea-n epoleţi e vie.
Toţi sunt o splendoare, tobă de talente, toţi scriu poezie.

Tot mai stins se-aude clavecin de-alt'dată, voci ca din abise.
Numai ţăcănitul, glas nervos de flaut şi-nrăite vise.
Şi-acel iz al casei, de-azimă şi lapte, tot mai slab se-ngână.
Undeva sub talpă şi pe frunţi deasupra - cer, doar, şi ţărână.


vineri, 18 februarie 2011

Mircea Ivănescu


despre scaun

să scrii poezii despre obiecte - să începi, de exemplu,
cu un scaun, şi să povesteşti despre el, învârtindu-te
în jurul lui, aşezându-te chiar pe el, sau, dimpotrivă,
dându-l cu piciorul deoparte - să spui
ce poate fi, însemna, cum se explică înăuntru
grupul acesta de lemn dispus astfel încât să fie o mobilă,
şi pe nesimţite să aluneci (dar atunci înseamnă că stai
pe scaunul însuşi de care e vorba? sau doar că te-ai fi oprit
cu mâna sprijinită de speteaza lui? - sau, modest, pe jos,
lângă el?) la alte lucruri mai importante,
mai personale, mai omeneşti decât scaunul.
de la poezia obiectelor, adică, măcar prin subînţelesuri
să ajungi tot la ceea ce te intereseză pe tine - la tine adică -
(să crezi că aşa se face. dar e de fapt un răsfăţ
în propria ta apă călduţă, de comoditate, şi clişee verbale,
în care ţi se pare că ai o mare, poetică, responsabilitate. şi crezi
că faci astfel poezia reală.)
înseamnă că, vezi, cei care au scris poezii - sau, dacă vrei,
cei care au suferit în acel loc, în persoana
lor, murdărită, purificată (ei nu aveau
cum să ştie dacă sunt salvaţi) - nu au stat
pe scaune, umblau - dante spune - chiar ţinând
propriul lor cap în mâini, ca pe o lanternă, umblau
mereu - şi dacă ar fi întâlnit un scaun, nici
nu l-ar fi răsturnat cu piciorul.
l-ar fi ocolit.


joi, 17 februarie 2011

Micea Ivănescu


posomorâţi

ce straniu - chopin se chema  frédéric . - asta să-nsemne
că atunci când te aplecai peste cutia pianului să încerci
să urmăreşti acolo palidele lui însemne
în singurătate, numai între voi doi. (nu într-un cerc, ci

în volute suitoare, sau, mai curând coborând) -
că atunci ar fi fost singurătatea cu adevărat deslegată?
însă chopin nu are niciun amestec aici. în această mată
deschidere, care curând

se destramă înaintea explicaţiei din urmă.
mai bine să stăm la marginea ceasului fără urmare
- cum e orice oră dintre acestea - şi pe fiecare

din privirile noastre spre desluşire, să punem oprire. Pe urmă,
să încheiem vremea de acum cu vorbe nelămurite,
şi apoi, să rămânem, ursuzi, la fereastra cu sticle aburite.


marți, 15 februarie 2011

Mircea Ivănescu



vorbe, vorbe, vorbe...

trebuie alese vorbele cu grijă,
vorbele lasă urme - îţi aminteşti
mai târziu de ele - aşa cum şi paşii rămân în zăpadă,
trebuie alese vorbele (însă e uneori atât de uşor
să ştii să aşezi vorbele unele lângă altele
să însemne ceva - ceva ce nu se mai aşază
deloc exact peste ce ştii tu cu adevărat
că e în tine - că simţi.
oricine poate să facă vorbe unele după altele -
oricine poate să vorbească - nu asta
e principalul - ar trebui poate alese
tocmai cuvintele care să nu spună prea mult.)

şi pe urmă, fiecare din vorbele acestea
ca nişte urme de zăpadă...


duminică, 13 februarie 2011

Gabriela Melinescu


Dimineaţa

Rătăcind pe străzi
Printre oameni observând singurătatea...
Iubire, unde eşti?
Îţi place să torturezi şi dimineaţa?
În ce cameră?
În ce pat?
Într-un trandafir negru
ţi-am descifrat chipul...
Mă întreb sub ce formă te arăţi altora
ce nume foloseşti răspândind sămânţa
care dublează stelele
Pe o scară milenară
se suie şi se coboară
generaţii lăsând
urme mov de struguri.
Se aud gemete de cuvinte
consoane şi vocale strivite
adieri de bozii înflorite alb
în muzica din pieptul tău.