duminică, 27 februarie 2011

Eusebiu Camilar


Vioara

Din ce copac fantastic, din mări şi vechi păduri,
Ţi s-a durat vioara cu timpul în nervuri –
Că de ridici arcuşul, uşor, ca la un semn
Se redeşteaptă timpul încremenit în lemn?
S-a-ngândurat o clipă obrazul diafan:
Simţeai că-n lemn vioara cuprinde un ocean!
Din vastele-i întinderi profund să poţi să cânţi,
Îţi trebuie furtună grozavă să-l frămânţi…
De unde ai atâtea puteri de foc nestins,
Arcuşul tău să mişte oceanul necuprins?
De-acum voi şti: adese când treci, tu porţi solemn,
La subţioară timpul, încremenit în lemn.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu