duminică, 30 ianuarie 2011

Daniela Crăsnaru


Ci eu...

În vechile tablouri, pace,
după-amieze înecate
de iarbă fumegând pe tunuri
ameţitoare de palate.
E linişte ca-n lungi corăbii
agonizând pe mări străine...
Un gest, şi m-ar putea împinge
în golul clipei care vine
purtând otrava sau cenuşa...
În locul lacrimei, doar sare.
Ci eu, cum îţi dezleg făptura
din aerul în destrămare!


vineri, 28 ianuarie 2011

Emil Botta


Petrecere

Ore, încingeţi o horă
tăcută, vastă, incoloră.
Minute ca păpădiile,
veniţi cu sutele, cu miile.
Clipe capricioase, clipe cu toane,
veniţi cu miile, cu milioanele.
Apleacă-te, zână,
peste a vieţii searbădă fântână.
Lună, ia-mi ochii
cu strălucirea frumoaselor tale rochii.
Umiliţi-mă, ceruri, constelaţii
cu ale voastre steme, tronuri şi spaţii.


joi, 27 ianuarie 2011

Mihu Dragomir


Acum

Acum e bine. Iar suntem străini,
Nimic din mine nu-i al tău. Nimica.
Tăceri, şi-atât, trecând prin brazi şi pini,
s-au dus de mult nesomnu-n doi, şi frica.

Şi, ca-nainte de-a ne fi ştiut,
redevenim persoane singulare.
Avem un cer şi-o noapte fiecare,
acum e bine - nopţile-au tăcut.

De-atâtea ne-mpliniri suntem prea plini,
nici aşteptarea n-o mai ştiu, nici frica.
Suntem şi-n noi şi între noi străini.
Din tine nu-i nimic al tău. Nimica.



Elena Farago


Scrisoare

Am stat cu fruntea strânsă în palme să-mi ascult
Cum bate-n tâmple viaţa ce tot mai stăruieşte
Cu searbădă-i şi lunga şi silnica-i poveste, -
Şi m-am gândit la tine şi m-a durut mai mult:
Nici dorul, nici credinţa, nu mai pot trece peste !...

Şi m-am gândit la tine, şi m-a durat mai rău
Căci m-a oprit sălbatic, din alba-mi avântare,
Însângerându-mi dorul cu junghiu-i de călău,
Un gând ce-mi pare totuşi o binecuvântare:
De ce nu-ncerci s-o nărui, de nu mai eşti în stare
S-o cumpăneşti, povara părerilor de rău?...

O, cum i-aş da osândei de-a vieţui iertare
De-aş şti măcar că gândul ce m-a-ndemnat e-al tău...

Ce viu mi-ar ţine crezul ce-n toată depărtarea
Atâtor ani şi-atâtor neîndurate legi
L-ai fost smintit tinzându-ţi a-tot-mângâietoarea
Lumină ce străbate prin stavile şi legi...

...Şi-acum sărută-mi mâna trudită ce ţi-a scris,
Şi de ţi-i greu să plece, îndeamn-o să rămână, -
Şi mi-oi răbda povara, de-ar fi şi mai păgână,
Dacă-ncercând s-o nărui ţi-aş tulbura un vis !...


marți, 25 ianuarie 2011

George Ţărnea


Ziua nunţii

Din grâul tânăr
S-au ales vestitoarele zodii
Cu semnul rodirii pecetluit
Sub neînceputa fântână
De dragoste

Şi iată venind cu lumină pe tâmplele dorului
Mirii
Spre săvârşirea de pâine
De prunci
şi de pace

Şi aceasta e ziua fierbinte
Pentru care şi-au rânduit culegătorii
Tihna ospăţului
După umbletul fără somn
Printre razele mării de grâu

Şi aceasta e ziua fierbinte
În care se plămădeşte
O altă inimă
Pentru cununa iubirilor.



Daniela Crăsnaru


Legea vaselor comunicante

Să recunosc zădărnicia cuvintelor.
Neputinţa lor
asupra realului.
Cuvântul "moarte", spuneam,
nu e în stare să facă măcar un rid
hârtiei pe care stă scris.
Şi totuşi
să-ţi reconstitui făptura
ştiind foarte bine
că nu pot schiţa decât conturul tău
imprecis,
pe care cuvântul "viaţă" nu-l va putea umple niciodată
cu viaţă.
Să rezist
rămânând în deşertul tragicei utopii,
suprapunând iluzia setei peste iluzia apei.
Iată singura şansă pe care mi-o dă poezia.
Să refac adică
legea vaselor comunicante,
să aud susurul vorbelor, fluidul lor rătăcind
dintr-o parte în alta a imaginaţiei,
dintr-o irealitate
în alta.


luni, 24 ianuarie 2011

Radu Gyr


Stihuri pe-o troiţă

Primăvară de tămâie
răstignită pe o şiţă
rai suflat pe lemn, troiţă,
curcubeu bătut în cuie.

Vultur alb deschis să zboare
şi rămas în lemn cu zborul.
Doina. Doină ridicându-şi dorul,
să viseze în picioare.

Cântec, vrut să plece-n aur,
prins în lut de o rădăcină.
Trist arhanghel de lumină
pironit într-un coclaur.

Cer captiv, melancolie
şi, alean pe căi răzleţe,
singurime de tristeţe,
lângă puţ cu luna vie.

Lujer-nalt cu aripi frânte
şi luceferi subsuoară,
mucenic pornit prin ţară
şi-angheţat la o răspânte...

Face-m-ar Domnul şindrilă
Dorul -iconar cu stele-
să mă scrie cu vopsele,
cruce-nfiptă în argilă.

Cerul tot să-mi daurească
chipul lung bătut în dungă...
Stea cu suliţă să-mpungă
coasta mea împărătească.


duminică, 23 ianuarie 2011

Daniela Crăsnaru


Fals paradox I

Cu cât eşti mai înlăuntrul
fiinţei mele
cu-atât mi-este de tine mai dor
căci tu eşti fără să fii
cum valul în apă, dogoarea
în flacără
cum sigla morţii în miezul
celulelor vii.

Locuită-s de tine, fără scăpare
precum credinciosul
de duhul lui dumnezeu.
Nicio fibră a mea
nu-ţi poate tăgădui existenţa.
Numai spiritul meu.

Fals paradox II

Existenţa ta
imaginată cu migală de mine
vers după vers
se sprijină în planul real
cum piramida indestructibilă
a cuvintelor
pe un derizoriu dreptunghi
de hârtie.



George Ţărnea


Elegia treptelor

Au să treacă păsări
Au să treacă ploi
Florile totale
Golul dintre noi

Jumătate rece
Caii fără vis
Piatra şlefuită
Cântecul deschis

Jucării bolnave
Toamna din castani
Au să treacă râuri
Au să treacă ani

Atingând lumina
Ceasului ştiut
Au să treacă paşii
Rari din început

Galbenă o boare
Şi-un crâmpei de drum
Au să treacă-n somnul
Apelor de scrum

Fluturii cu frică
Soarele-n apus
Au să treacă regii
Ochiului supus

Rănile din cuibul
Singurei poveri
Au să treacă nuferi
Au să treacă veri

Un pustiu albastru
Fragedul concept
Şi tăcerea umbrei
Au să treacă drept

Numai semnul frunţii
Prins într-un catarg
Va râvni să-nvingă
Legea altui larg.



sâmbătă, 22 ianuarie 2011

Mihu Dragomir


Adolescenţă

Vânt, dumbrăvi, şi optsprezece ani ...
Strada cu salcâmi şi cu castani,
primăvară-n balta renăscută,
zile ce-amintirea le sărută ...
Fată cu mijloc de violină,
unde-i cartea noastră de latină,
mâzgălită, printre ablative,
cu distihuri şchioape şi naive ?
Adunai în ochii viorii
netraduse cărţi de poezii,
şi în mersul lin, de căprioară,
caligrafiai o rimă rară...

Dunărea-şi plimba în funduri stele,
noi le număram, plutind cu ele,
ameţea, de-atâţia nuferi, luna
şi-nvăţasem vorba : totdeauna.
Se-arcuiau din sălcii catedrale,
luntrea noastră se pierdea, agale,
către-o ţară de tăceri şi stuh.
Gânduri – pescăruşii din văzduh.
Sărutarea, caldă şi învoaltă,
avea gustul murelor de baltă,
dulce-nsângerată şi-amăruie,
anafor ce din străfunduri suie.
Pe nisipul plăjilor de aur
soarele ne-a-ntins cununi de laur,
fata mea de Dunăre şi şoapte,
fata mea cu păr de miazănoapte...

Hei, dumbrăvi de vise şi castani,
vânt, nisip, şi optsprezece ani...


vineri, 21 ianuarie 2011

Mihu Dragomir


Poate-am iubit

Poate-am iubit prea mult,
ca să iubesc statornic,
ca un arbore pământul.
Nisip fierbinte,
veşnic să mă vântur
mi-a fost sortit,
în cântec nebunesc

Mi s-a părut mereu că năzuiesc
spre o esenţă-a focului,
o flamă...
Poate-am iubit prea mult,
ca să iubesc statornic,
ca o gravură pe-o aramă

Şi-acum
într-un sfârşit nebărbătesc,
eu nu-mi mai aflu cântul
nicăierea.
Poate-am iubit prea mult,
ca să iubesc şi altceva,
mai mult decât iubirea...


George Ţărnea


Povestea vorbii

Se făcea un fel de cearcăn
Peste creştetul iubirii
Şi-n seminţele zidite
Lângă vatra cu poveşti
Grâul se făcea zăpadă
După dreapta legii firii
Şi căzând spre iarnă-n stele
Aducea spre vară veşti

Din pământul dimineţii
Lujere cu miez de soare
Coborau la masa lumii
Rodul sevelor fierbinţi
Şi-n amurgul amintirii
Dintr-o tainică ninsoare
Se cerneau prin blânda pâinii
Stinse nume de părinţi

Solzi de raze mişcătoare
Îmbrăcau tărâmul nunţii
Strălucind sub mângâierea
Boabelor de cer topit
Şi-ntr-o matcă legendară
Se vărsau din dreptul frunţii
Păstrători de legi curate
Pruncii grâului jertfit.




miercuri, 19 ianuarie 2011

Daniela Crăsnaru


Interior cu arme

Se face iarăşi seară din umbra mea, căzută
cum mantia de lespezi a unui prinţ ucis.
Un aer de zăpadă, un aer de cucută-i
prelungul, coridorul, în care ne-am închis.

Sunt panoplii cu arme ce ne absorb lumina
puţină, cât de-afară pe glezne a rămas
verigă-n lanţ, podoabă? Eroarea, cât şi vina.
Din săbii numai una e limba unui ceas...


marți, 18 ianuarie 2011

Mihu Dragomir


Gheţarii

Lângă gheţarii-nsoriţi ai ochilor tăi
iarna era blândă şi călduroasă.
Peste zăpezi, luna juca vâlvătăi,
în braţele gerului ne simţeam ca acasă.

Nici n-am ştiut cât de grăbit se topeşte
iarna prea bună ce mă-ncălzea.
Steaua mea a fost un fulg doar, de nea,
topindu-se şi plângând copilăreşte.

Apoi, dezgheţul s-a-ntins peste văi,
noroiul m-a-năbuşit, ca o mătasă.
Numai lângă gheţarii ochilor tăi
iarna mi-a fost blândă şi călduroasă.


Emil Botta


Mozart

Claritate a nopţii! Liră
pe care se întrec meşterii îngeri!
Florile toate se inspiră,
în ora de muzică,
ascultând, fredonând.
Claritate a nopţii: Undă
tremurătoare ce mă poartă
către îngândurata stea
ce-i din al seninurilor patrimoniu
desprinsă. Nebuna, steaua mea.
Claritate a nopţii! Ideală
claritate, un vis eşti, atâta, un vis.
Dacă-nchid ochii, te pierd,
printre negurile mele te pierd.


Dan Deşliu


De ce?

De ce mi-s munţii-aşa de dragi,
împărăţia lor de stâncă,
cu brâie verzi de brazi şi fagi,
cu mări de linişte adâncă ?

Pesemne piscurile lor
izbindu-se de zări albastre
îmi răscolesc adâncul dor
de înălţimi, al vremii noastre...

Şi-apoi, prin codri mărginaşi
mă cheamă orice primăvară,
alte paseri-ceteraşi,
atâtea doine de izvoară !


Bulat Okudjava


Sacoul vechi

De mulţi ani port acest sacou.
De vechi ce e, s-a ros uşor.
Invit la mine un croitor
şi să mi-l coasă-l rog, din nou.

Şi-i spun zâmbind cu înţeles:
"Croieşte, taie în alt fel
căci arta unui nou model
prevestitoare-i de succes."

Eu am glumit, i-adevărat,
dar el lucrează acest model
prea grav şi se frământă-n el,
că a greşit. Ce om ciudat!

O grijă singură ar fi
în zelul muncii lui, tacit,
ca eu s-arăt că-s fericit
cu-acel sacou. Cât voi trăi.

El doar de-atât are habar:
odată cu acest sacou
voi crede-n dragostea-ţi din nou...
Nici pomeneală! Ce bizar!


luni, 17 ianuarie 2011

Daniela Crăsnaru


Peisaj alb

Tâmpla pădurii albite, - narcotic.
Privirea mea ameţeşte. Mă doare
locul zăpezii-ntrerupte de altă,
neaşteptată, străină, culoare.

Ridică-mă şi poartă-mă pe braţe,
atât de-nalt, cât ochiul să nu mă vadă.
Frică îmi e să nu aud cum umbra-mi
cu zgomot se prăvale în zăpadă!


duminică, 16 ianuarie 2011

George Ţărnea


Logodna

Abia se mai aude
Sub rouă glasul ierbii
Şi obosite stele
Prin ochii tăi trecând
Se prăbuşesc spre locul
Unde aşteaptă cerbii
Să legene cu umbra
Strălucitorul prund

Abia mai pot cuprinde
Adâncurile tale
Când mă priveşti uimită
Cum rup din mine flori
Şi te păstrez aproape
Sub vălul de petale
Uitând să număr anii
Călătoriţi spre zori.


sâmbătă, 15 ianuarie 2011

Evgheni Evtuşenko


Descântec

În nopţi de primăvară gândeşte-te la mine
şi-n nopţile de vară gândeşte-te la mine,
în nopţile de toamnă gândeşte-te la mine
şi-n nopţile de iarnă gândeşte-te la mine.
Chiar dacă nu-s alături, ci, dus de mari lavine,
mă frâng de stânci haine în depărtări streine, -
pe cuvertura albă, cu moliciuni feline
lungită ca pe-o mare de somn, fără dulbine
lăsându-te purtată de undele senine,
fii singură cu marea, fii singură cu mine.

Ci ziua să mă uiţi te rog frumos.
Ziua răstoarne-se cu susu-n jos
tot universul ăsta firoscos,
înece-se în fum şi vin tămâios.
De mine mai presus ori mai prejos
gândul să-ţi fie altcuiva prinos,
dar noaptea - numai mie credincios.

În şuierul sirenelor citeşte
şi-n vântul ce loveşte-n nori hoţeşte
cum ard, căzut în al urgiei cleşte,
să ştiu că steaua încă nu-mi păleşte,
că undeva, cu fruntea între deşte,
o fată, aşteptându-mă, tânjeşte.
Te rog - vegheată de tăceri depline,
în clinchete de ploi diamantine,
când gerul zugrăveşte-n geam sulcine,
când visul calea somnului aţine,
în nopţi de primăvară gândeşte-te la mine
şi-n nopţile de vară gândeşte-te la mine,
în nopţile de toamnă gândeşte-te la mine
şi-n nopţile de iarnă gândeşte-te la mine...


Radu Gyr


Baladă pentru Eminescu

Te-au slăvit în cărţi şi în poeme
Şi te-au înălţat iconostas,
Ca să fulgeri tânăr peste vreme,
Cu vecii de cremene sub pas.

Te-au văzut voevodând voroave,
Ciobănind genune şi zăpezi,
Potcovar de fum bătând potcoave
Negurilor strânse în cirezi.

Te-au crezut gigantic Sfarmă-Piatră
Care sparge piscul viforos,
Şi fierar înfierbântând, pe vatră,
Vorbele călite sub baros.

Împărat, ţi-au scris pe tâmple steme.
Făt-Frumos, ţi-au pus în mâini hanger.
Şi-au cules, din pana ta, blesteme,
Viscole şi răzvrătiri în cer...

Ci, netrebnic, eu adulmec zării,
Paşii tăi pe unde te-au fost dus
Şi-nsetat pe drumurile Ţării
Dibui urma ta de blând Iisus.

Caut picurii de sânge, neşterşi încă,
Ai crucificării pe furtuni
Şi sărut lumina lor adâncă
Şi-i ating cu mâini de rugăciuni.

Trist Iisus cu umbra de tămâie
Dăruind azur din mâini subţiri,
Sfânt, bătut, pe veacul tău, în cuie,
Scânteind, înalt, din răstigniri.

Frânt de-o stea şi-ngenuncheat de-o floare,
Biruit de ramuri de arin,
Îndulcit cu dor de moarte-alinătoare,
Ars ca Nesus în cămaşă de venin…

Nu, tu nu eşti meşterul, ci cneazul,
Nu eşti înstelatul împărat.
Sfâşiat ţi-i pieptul şi obrazul,
Tu eşti marele însângerat !

Te-ncrustăm, zadarnic, în agată
Şi-n icoane noi pe flori de crin.
Crinii nu vor stinge, niciodată,
Umbrele cununilor de spini.

Eu nu-ţi pipăi steme şi nici laur…
Numai rănile mă plec şi ţi le strâng
Şi le fac medalii mari de aur, -
În genunchi, le-nchid în inimă şi plâng.


vineri, 14 ianuarie 2011

Mihai Eminescu


Glossă

Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi şi nouă toate;
Ce e rău şi ce e bine
Tu te-ntreabă şi socoate;
Nu spera şi nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.

Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe,
Cine ţine toate minte
Şi ar sta să le asculte?...
Tu aşează-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,
Când cu zgomote deşarte
Vreme trece, vreme vine.

Nici încline a ei limbă
Recea cumpăn-a gândirii
Înspre clipa ce se schimbă
Pentru masca fericirii,
Ce din moartea ei se naşte
Şi o clipă ţine poate;
Pentru cine o cunoaşte

Toate-s vechi şi nouă toate.
Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui;
Joace unul şi pe patru,
Totuşi tu ghici-vei chipu-i,
Şi de plânge, de se ceartă,
Tu în colţ petreci în tine
Şi-nţelegi din a lor artă
Ce e rău şi ce e bine.

Viitorul şi trecutul
Sunt a filei două feţe,
Vede-n capăt începutul
Cine ştie să le-nveţe;
Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă şi socoate.
Căci aceloraşi mijloace

Se supun câte există,
Şi de mii de ani încoace
Lumea-i veselă şi tristă;
Alte măşti, aceeaşi piesă,
Alte guri, aceeaşi gamă,
Amăgit atât de-adese
Nu spera şi nu ai teamă.

Nu spera când vezi mişeii
La izbândă făcând punte,
Te-or întrece nătărăii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teamă n-ai, căta-vor iarăşi
Între dânşii să se plece,
Nu te prinde lor tovarăş:
Ce e val ca valul trece.

Cu un cântec de sirenă,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca să schimbe-actorii-n scenă,
Te momeşte în vârteje;
Tu pe-alături te strecoară,
Nu băga nici chiar de seamă,
Din cărarea ta afară
De te-ndeamnă, de te cheamă.

De te-ating, să feri în laturi,
De hulesc, să taci din gură;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Dacă ştii a lor măsură?
Zică toţi ce vor să zică,
Treacă-n lume cine-o trece;
Ca să nu-ndrăgeşti nimică,
Tu rămâi la toate rece.

Tu rămâi la toate rece,
De te-ndeamnă, de te cheamă;
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera şi nu ai teamă;
Te întreabă şi socoate
Ce e rău şi ce e bine;
Toate-s vechi şi nouă toate:
Vreme trece, vreme vine.


Mihai Eminescu


Şi era ploaie cu senin...

Şi era ploaie cu senin
Senin cu ploaie,
Salcâmii ramurile-nclin
Şi le îndoaie.

Acuma toţi ei înfloresc
De primăvară
Ş-un dulce miros răspândesc
În dalba sară.

Un mândru soare scânteind
Pe bolta-albastră
El bate ploaia şiroind
Pe-a ta fereastră.

Şi-n haină albă tu apari
Cu pasuri line
Şi numai ochii tăi cei mari
Privesc la mine.

Atât de dulce şi de plin
C-aşa văpaie
Ah, era ploaie cu senin
Senin cu ploaie.


Mihai Eminescu


Revedere

Codrule, codruţule,
Ce mai faci, drăguţule,
Că de când nu ne-am văzut
Multă vreme a trecut
Şi de când m-am depărtat,
Multă lume am îmblat.

­Ia, eu fac ce fac demult,
Iarna viscolu-l ascult,
Crengile-mi rupându-le,
Apele-astupându-le,
Troienind cărările
Şi gonind cântările;
Şi mai fac ce fac demult,
Vara doina mi-o ascult
Pe cărarea spre izvor
Ce le-am dat-o tuturor,
Împlându-şi cofeile,
Mi-o cântă femeile.

­Codrule cu râuri line,
Vreme trece, vreme vine,
Tu din tânăr precum eşti
Tot mereu întinereşti.

Ce mi-i vremea, când de veacuri
Stele-mi scânteie pe lacuri,
Că de-i vremea rea sau bună,
Vântu-mi bate, frunza-mi sună;
Şi de-i vremea bună, rea,
Mie-mi curge Dunărea,
Numai omu-i schimbător,
Pe pământ rătăcitor,
Iar noi locului ne ţinem,
Cum am fost aşa rămânem:
Marea şi cu râurile,
Lumea cu pustiurile,
Luna şi cu soarele,
Codrul cu izvoarele.


Mihai Eminescu


Între nouri şi-ntre mare

Între nouri şi-ntre mare
Zboară paseri călătoare ­
Cum nu pot şi eu să zbor
Să mă iau pe urma lor!
Şi departe de la maluri
Trec corăbii peste valuri,
Trec cu pânze lucitoare
Şi se pierd în depărtare.
Cum nu am aripi să zbor,
Să mă iau pe urma lor!
Că m-aş duce, tot m-aş duce,
Dor să nu mă mai apuce,
Peste undele cu spume,
Peste mare, peste lume;
Ş-aş vedea cum trec cu toate,
Rânduri-rânduri arătate,
Înnegrirea malurilor,
Strălucirea valurilor,
Stolul rândurelelor,
Tremurarea stelelor ­
Poate că mi-ar fi mai bine,
Poate te-aş uita pe tine.
Alei puică, alei dragă,
Cumu-i frunza cea pribeagă
E viaţa mea întreagă,
Căci dragostea ta mă strică
De nu m-aleg cu nimică;
Viaţa trece, frunza pică,
Trece fără mângâiere,
Ca izvorul de durere,
Trece şi se prăpădeşte,
Arde şi se mistuieşte,
Fără noimă, fără rost,
Bine-ar fi, să nu fi fost.
Vai de-acela ce iubeşte
Şi nu se învredniceşte
Să câştige ce-a dorit,
Să fie-a lui ce-a iubit.
Puica cea dezmierdăcioasă,
Din ochi negri mângâioasă,
Puica ademenitoare,
Din ochi negri visătoare,
Dragostea de puiculiţă
Cu guşa de porumbiţă,
Cu guriţa mitutea,
Cu gropiţe lângă ea,
Cu zâmbirea ei cu haz,
Cu gropiţe în obraz,
Şi cu dragostea în ochi
De mă tem să n-o deochi.
Noaptea când te-nchipuiesc
Îmi vine să-nnebunesc,
Iară ziua aş lua
Lumea-n cap de jelea ta.
Norilor, o, norilor,
Unde-i ţara florilor?
Unde ea acum trăieşte,
Iară câmpul înverzeşte
Şi codrul văzând-o creşte;
Şi când trece prin grădină
Toţi copacii i se-nchină
Şi încep să înflorească,
Pe ea s-o împodobească ­
Căci văzând-o, toată ţara
Crede că e primăvara.


Mihai Eminescu


Fiind băiet păduri cutreieram

Fiind băiet păduri cutreieram
Şi mă culcam ades lângă isvor,
Iar braţul drept sub cap eu mi-l puneam
S-aud cum apa sună-ncetişor:
Un freamăt lin trecea din ram în ram
Şi un miros venea adormitor.
Astfel ades eu nopţi întregi am mas,
Blând îngânat de-al valurilor glas.

Răsare luna,-mi bate drept în faţă:
Un rai din basme văd printre pleoape,
Pe câmpi un val de arginţie ceaţă,
Sclipiri pe cer, văpaie preste ape,
Un bucium cântă tainic cu dulceaţă,
Sunând din ce în ce tot mai aproape...
Pe frunza-uscate sau prin naltul ierbii,
Părea c-aud venind în cete cerbii.

Alături teiul vechi mi se deschide:
Din el ieşi o tânără crăiasă,
Pluteau în lacrimi ochii-mi plini de vise,
Cu fruntea ei într-o maramă deasă,
Cu ochii mari, cu gura-abia închisă;
Ca-n somn încet-încet pe frunze pasă,
Călcând pe vârful micului picior,
Veni alături, mă privi cu dor.

Şi ah, era atâta de frumoasă,
Cum numa-n vis o dată-n viaţa ta
Un înger blând cu faţa radioasă,
Venind din cer se poate arăta;
Iar păru-i blond şi moale ca mătasa
Grumazul alb şi umerii-i vădea.
Prin hainele de tort subţire, fin,
Se vede trupul ei cel alb deplin.


Mihai Eminescu


A frumuseţii tale forme

A frumseţii tale forme ca un sculptor când le pipăi
Toată viaţa mea trecută, toată fiinţa mea o clipă-i,
Am uitat de toate, toate, şi nimic nu-mi vine-n minte;
Decât sufletu-mi s-amestec cu suflarea ta fierbinte;
Gura ta ca focul arde, arde roşia ta faţă,
Răsuflarea ta e-n stare chiar la morţi să dea viaţă,
Mâna ta, dulcea ta mână, ce o simţi atât de mult,
Inima-ţi, a cărei tremur, a cărei bătăi ascult;
Tu întreagă, când, răpită de al tău adânc amor,
Te-alipeşti de pieptu-mi, scumpă, ca copii de mama lor,
Cu-acea mândră, agăţată şi sălbatecă strânsoare
Când ca iedera tu tremuri ce stejaru-l înconjoară…
Tu nu vezi? Nu-ţi aflu nume, un cuvânt în lumea-ntreagă
Să-ţi pot spune înc-o dată, suflet! cât îmi eşti de dragă,
Cât de dragă-mi eşti… Nu întreba ce îmi mai bate
O! viaţa mea trecută parc-a fost o ciuntitură!
Şi ce dulce dezlegare azi mi-a dat frumoasa-ţi gură,
Când te mlădii, când te bucuri şi când râzi ca visul clar
Urmăresc orice mişcare cu un ochi adânc, avar,
Gândul meu să se-ncreţească pe-ncreţirea hainei tale,
Să rămâie-n a mea minte-adânc săpate, ca-n tipar
Şi să împle cu icoane cartea vieţii-mi de amar.
Mult am mai gândit odată şi nimic nu mai gândesc,
Nu gândesc decât la tine, decât că eu te iubesc
Şi nici asta chiar, nici asta nu pot zice că e gând,
Este însăşi a mea viaţă azvârlită pe pământ.
Căci iubirea mea şi viaţa-mi nu sunt lucruri deosebite,
Ci ca sângele cu pieptul astfel ele-s înfrăţite:
Fără sânge nu-i viaţă, făr- de-amorul tău nu-s eu ­
Şi o clipă fără tine chiar de mine îmi e greu,
Nu mă vreau pe mine însumi, nu vreau lume ­ toate-s pleavă,
De nu eşti, lumina lunei s-a-nnegrit şi e bolnavă,
Eşti al vieţi-mi, al vederii, al auzului meu nerv,
Şi venin e a ta lipsă, să m-omor de ea mă serv;
De-mi urăsc suflarea-n mine, de doresc ca tot să piară,
De doresc să mor un secol atunci fug de tine-o oară.
Ah! ce e în tine, care-i taina mândri-ţi tinereţi,
Cum de ai în al tău suflet ca o sută de vieţi,
Cum de tu să fii aceea ce-al meu cap în mână-l porţi?
De-aş muri înviu sub ochii-ţi dintr-o sută de morţi,
Sărutarea gurii tale e ca fagurul de miere,
Cu cât gura mea se-nfruptă cu atât mai mult o cere,
Trăiesc leneş ca o plantă şi acum mintea mea parcă
De veninoasa beţie a gândirii se înţarcă.