Se face iarăşi seară din umbra mea, căzută
cum mantia de lespezi a unui prinţ ucis.
Un aer de zăpadă, un aer de cucută-i
prelungul, coridorul, în care ne-am închis.
Sunt panoplii cu arme ce ne absorb lumina
puţină, cât de-afară pe glezne a rămas
verigă-n lanţ, podoabă? Eroarea, cât şi vina.
Din săbii numai una e limba unui ceas...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu