Daniela Crăsnaru

Ci eu...

În vechile tablouri, pace,
după-amieze înecate
de iarbă fumegând pe tunuri
ameţitoare de palate.
E linişte ca-n lungi corăbii
agonizând pe mări străine...
Un gest, şi m-ar putea împinge
în golul clipei care vine
purtând otrava sau cenuşa...
În locul lacrimei, doar sare.
Ci eu, cum îţi dezleg făptura
din aerul în destrămare!

Ion Vinea

Celei venite

Să-mi fie mâinile tale ultimele
ce aştern inimii
zăpada liniştii dintâi
ca peste un mormânt nou de toamnă.

Să fie ochii tăi soarele sumbru
al lumii somnului
spre care-mi învie sufletul.

Să-mi fie glasul tău adierea
depărtatelor mări în care s-au stins clopotele
grele ale rugăciunilor.

Să-mi fie pletele tale
salcia de seară
în care mai tremură
uitatele şoapte.

Să-mi fie sufletul tău sărut
pe reci pleoape
şi lacrima ta
cugetul limpede
al clipei din urmă.

Să fie iubirea târzie
valul care ne leagană
în veşnicie.

A.E. Baconsky

Balada anotimpului ales

Nu mi-a rămas în gândurile mele
pustii, de altădată, decât unul:
ce anotimp să-mi poarte amintirea?
Mai bine iarna-mi zic, mai bine iarna.
Copilăria mi s-a dus. Cu albul
acoperiş al norilor s-a dus.
Vântul de noapte troienind fereastra.
Am adormit de-atâtea ori visându-l.
Între coline albe unde râul
dormea sub gheaţă, am văzut întâia
mea dragoste. Şi-n alb, mereu ca lupii
mi-am lăsat urma. Poate că zăpada
acestei ţări e singura avere
pe care o am; cu mirtul ei albastru
mă va cunoaşte vremea şi cu acelaşi
zbor periodic. Va îngheţa noroiul
sub paşii mei, şi mlaştina pierzându-şi
rânjetul verde, se vor stinge-n zare
ciulinii Bărăganului, şi drumul
îşi va dubla distanţele, şi vrăbii
venind ca saltimbancii pe trapezul
soarelui palid, veşnic îmi vor ţine
loc de cuvinte. Ce-aş putea s-aştept?
Multe am pierdut şi voi mai pierde multe.
Ca un răspuns la orice întrebare
ninsoarea cade repetând mereu:
...mai bine iarna, da, mai bine iarna...

Ana Blandiana

E noaptea

E noaptea în care clopotniţele iau foc
De la dangătul clopotelor
Fluturând ca nişte mari flăcări când pier.
Glorie, glorie care se-ncheie,
Sunet şi vuiet, scânteie
Şi scapăt,
Lumină lină ce se consumă
Şi se face scrum
Pe pământ şi în cer
E noaptea-soroc
În care totul se ia de la capăt:
Du-mă
Acum.

Darie Novăceanu

Voi sta aici

Voi sta aici până ce va trece o femeie
Îmbrăcată în alb,
Îi voi spune cu jumătate de glas
Că amintirile nu se îmbracă niciodată astfel,
Iar dacă ea va zâmbi, aşa cum foarte puţine
Ştiu să zâmbească, departe de ele,
Atunci îi voi spune că privirile ei
Sunt ca un ecou de pădure tăiată,
Că eu caut pădurea aceea de mult,
Că nu ştiam că nu mai există,
Că aş fi vrut chiar sa n-o găsesc niciodată,
Dar să ştiu că există, că de crengile ei
Se leagănă, toamna, vânturi albastre.
O voi ruga apoi să mă ierte,
Voi schiţa o plecare uşoară,
Ca o desprindere de ţărm, ne vom alătura paşii,
Voi inventa o poveste frumoasă,
Abătând drumul acela în trecut, înspre copilărie,
Îi voi vorbi despre lumile îndepărtate,
Despre vuietul mării, de marile temperaturi ale stelelor,
Şi-ncet, atunci când vom fi departe de lume,
Când, pentru prima dată, ne vom da seama ca suntem singuri,
Când ea însăşi va recunoaşte că nu e nimeni cu noi,
Atunci nu ştiu, nu ştiu ce îi voi spune,
Dar stau aici, voi rămâne aici,
Până va trece...

Dan Deşliu

Ecou

Purtai o rochie verde în seara de-atunci,
Cu luciu stins, ca fata fântânilor adânci.

Îşi revărsase luna lumina ei de ceară,
Pe umerii tăi, negri rămaşi de peste vară,

Pe fruntea care, parcă de toate se uimea
Pe gura – prea aproape o clipa de a mea.

Pădurea, mi se pare, avea o melodie,
Străină pentru mine, necunoscută ţie ...

Când surâdeai, surâsul era de amintiri.
Aveai mişcări domoale şi degete subţiri

Şi-aveam să-ţi pun o mie de mii de întrebări,
Cum, poate, numai veşnic neliniştitei mări.

Acele vorbe, toate, rămas-au de prisos,
Ca frunza ce-o aşterne octombrie pe jos.

Se auzea cum vine agale către noi,
Tăcerea – ca o vulpe prin galbenele foi.

Tăceam. Tăceai. Şi luna bătea prin ramuri lungi,
Pe umerii tăi negri, în seara de atunci.

Peter Thabit Jones

Studiul unui măr

Aş putea să muşc din el
Şi să încerc gustul pe care l-a încercat şi Eva:
Un fruct crud de gheaţă caldă
Cunoaştere a limbii păcatului -
Desăvârşită în Eden.
Aş putea să-i tai coaja pe îndelete
Şi să se arate (aşa incet)
O piele de şarpe din coajă de sânge:
Şi un bulgăre de zăpadă cu o rămurică.
Aş putea să îl tai în jumătate:
Două luni dolofane cu sâmburi la mijloc;
Sau două dâmburi bine lustruite.
Aş putea să îl las să se strice:
Să se învineţească din cauza toamnei.
Aş putea să îl pun pe zăpadă
(Iernându-mi grădina)
Şi, cu pensula şi culori,
Să încerc să îi prind (pe veci)
rotunjimea, roşeaţa.

A study of an apple

I could bite into it
And taste what Eve tasted:
A raw fruit of warm ice,
The tongue's knowledge of sin -
Perfected in Eden
I could pare it slowly
And reveal(as slowly)
A snakeskin of blood peel:
And a snowball with twig.
I could slice it in half:
Two plump moons cored with seeds;
Or two mounds well - polished
I could let it go bad:
Bruise itself with autumn.
I could place it on smow
(wintering my garden)
And, with a brush and paints,
Try to catch(for always)
Its roundness, its redness.

Nina Cassian

Crimele mele

Soare sugrumat...

Iertare, iertare.
Unde-am semănat
au ieşit frunze amare.
Unde-am cusut
s-a sfâşiat şi s-a rupt.
Unde-am turnat vin curat,
au crăpat, s-au surpat
nevinovate pahare...

Iertare, iertare.

Ileana Mălăncioiu

Rugă

Să mi se ia pentru o vreme trupul,
să rămân suflet şi atât,
să plâng cum plâng sufletele singure
când li se face urât.

Să mi se lase amintirea că am fost
trup şi suflet odată,
să mi se lase chipul vinei mele
şi dreptul de a fi judecată.

Să-not în marea lui cea mare
şi să mă înfricoşeze înotul,
din când în când să fii şi tu alături
şi-apoi să cred că am pierit cu totul

Să nu îmi fie clar cuvântul Lui,
să-ncerc să-l aflu şi să mă-nspăimânt,
să mi se lase toată îndoiala
pe care am avut-o pe pământ.

Ileana Mălăncioiu

Sfârşitul copilăriei

Copilăria marginea de joc
Şi-o strânge între amintiri fugare,
Doar luna ca o piatră norocoasă
De sub pământul umezit răsare
În pătrăţelele şotronului uitat.

E prea masivă luna pentru joc,
Aş despica-o-n uliţă la noi,
Dar mi-a rămas c-o zi rochiţa mică
Şi mi-ar străfulgera genunchii goi.

De-a baba oarba ne jucăm acum,
Soseşte dragostea la ochi legată,
Mă prinde sprijinind al nopţii zid,
C-o sărutare ochii mi-i închid,
Şi trec apoi cu braţele deschise
Peste şotron în joaca mea nebună
De parca am alunecat pe lună.

Nichita Stănescu

Vitraliu

Umbra ta, lovindu-se de ziduri,
iar se sparge-n cioburi colorate.
Oh, de-aceea m-ai zărit în stradă
adunând pierdutele-i pătrate.

Şi s-o fac la loc, în ceasul nopţii,
peste geamuri ţi le-aşez cu grijă,
verzi, albastre, galbene şi roşii,
încoifate-n creştet cu o sprijă.

Când te vei trezi, lipiţi de geamuri,
arlechini din sticle colorate
vor lăsa prin ei să-ţi cadă-n braţe
soarele, mereu la jumătate.