Dana Opriţă

O ieşire din labirint

Am alunecat (într-o doară, desigur) pe firul
pânzei tale de păianjen,
cu aripile-ntinse, zbătându-mă inutil.
Ar fi meritat să mă admiri.
eu -
înger căzut luminând eternitatea unei secunde,
Icar prăbuşit în valurile sfâşiate de aripi aprinse,
eu -
licurici lipit de întunericul palid al memoriei;
dar n-a fost aşa.

Mi-ar fi trebuit vreo trei călimări pline
cu simpatica cerneală a uitării,
câteva lacrimi din piatra castelului nostru
(nisip gândit în clepsidre, valuri
întoarse de un vânt protector).

Mi-ar fi trebuit inima ta suflând deasupra inimii mele,
dar totul s-a năruit,
dar totul s-a sfărâmat,
dar totul,
... alunecând (într-o doară, desigur)
pe firul pânzei tale de păianjen.

În cruda ei ţesătură,
cu ochii împingând banchize de lumină spre nord,
cu braţe sclipind în roua dimineţii,
ai apărut:
tu -
iubitul meu iluzoriu
tu -
sfârşitul poemului meu de dragoste.