Dana Opriţă

Prin ochiul de sticlă al memoriei

Din miopia unui sfârşit de emoţie
în aer plutea un nou recviem al iubirii,
inventat de curând de un neînsemnat compozitor.

Din dragoste înălţasem un om de zăpadă. Ultimele
sentimente le înecasem la douăzeci de mii de leghe sub mări -
le trimisesem să mai rătăcească alte câteva milenii
prin galaxii de uitare.
Şi acum - miopia acestui sfârşit de emoţie,
tricotând extravaganta ei armură din colţi de elefant
(pe care, cândva, o dorisem atât de mult)
întocmind glosare cu nume celebre de îndrăgostiţi
din ultimele secole,
din viitoarele zile şi săptămâni.

Nimic nou prin ochiul de sticlă al memoriei.
Totul derulându-se exact,
de fiecare dată,
ca într-o glumă - desigur, bună -
pe care ai spus-o în nenumerate rânduri
şi o repeţi,
mecanic,
de câte ori ţi se cere.