Era, desigur, firesc să se întâmple astfel -
niciodată - exista,
nicăieri - prindea contur subţire,
prin igrasia lacrimilor mele nu se mai putea înţelege nimic...
Desigur, tu ai plecat.
Te-ai furişat ca un gând rău, ca o ispită,
dincolo de sufeltul meu -
degete strângând cu disperare mânerul valizei,
cărând amintiri şi iubiri şi regrete, spre
gara altor cardinale puncte.
Am pregătit ceaiul. Te-am aşteptat.
Cu toată tristeţea lumii aruncată spre mine,
am jucat rolul celui învins, cu zâmbetul pe buze,
am fost cel mai vesel om, supus al destinului,
eu, umilit de propriile-mi sentimente,
de propriile-mi cuvinte.
La adăpostul lor,
singurătatea îşi ascute colţii pe raza lunilor pline.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu