Zăpada se risipea pe pământ
ca florile miresei din buchet, abandonate într-o vază.
Ce timp neştiut coboară odată cu iarna
(ce foc se aprinde în mansarda uitării),
ce spaţiu infinit amuţeşte sub respiraţia ei -
virginitate a zăpezii despletite de vânt,
pagină albă pe care aleargă desculţe cuvintele sau poate
norii unei emoţii pierdute.
Şi ce altceva s-ar mai putea spune despre
un anotimp târziu şi confuz,
fără înţeles abandonat printre noi?
Trăiesc şi iubesc
ca o iarnă nedorită.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu