Nichita Stanescu

Mă asemui unui copac

Mă asemui unui copac.
El are foarte multe braţe,
şi eu, foarte multe braţe :
două vizibile, o mie invizibile.
Când sufla vântul braţele lui foşnesc;
mă gândesc că atunci cand îmi mişc braţele
probabil că şi ele sunt împinse de un vânt
ciudat.

Mă asemui cu un copac;
fiecare cuvânt al meu este o frunză.
Această comparaţie mă satisface
şi este semn că am îmbătrânit.

Când eram tânăr, mă comparam cu un zeu indic,
zeu cu foarte multe braţe, foarte multe picioare.
Îmi plăcea să spun că braţele si picioarele
mi-au fost rupte şi că
mi s-au lăsat numai două braţe, dinspre
partea dreaptă,
şi numai două picioare
tot dinspre partea dreaptă.

De aceea când alergam, alergam în cerc.
Apoi în spirală.

Acum am îmbătrânit,
îmi place să mă compar unui copac.
Cred că mişc braţele şi picioarele
de bătaia unui vânt straniu,
şi sunt fericit
de această comparaţie.

În curând n-am să mă mai compar cu nimic,
n-am să mai mişc din braţe, din picioare,
iar cuvintele mele
nu vor mai semăna cu nişte frunze.

Atunci, voi fi îngăduit
de prieteni, de duşmani, şi voi schimba planeta.

Astfel, mă voi pregăti aiurea,
să mă compar c-un lucru cu totul şi cu totul altul,
iar când voi mai fi îmbătrânit –
cu un alt lucru,
cu totul şi cu totul altul.
Apoi îmi voi schimba iarăşi planeta
şi-aşa mai departe,
ce monotonie, doamne, dumnezeule !