Eugénio de Andrade

Adio

Am consumat deja cuvintele pe străzi, iubirea mea,
Şi ceea ce a mai rămas nu ajunge
pentru a alunga frigul dintre patru pereţi.
Am consumat totul, mai puţin liniştea.
Ne-am epuizat ochii cu sarea lacrimilor,
ne-am epuizat braţele cu puterea îmbrăţişărilor,
am disipat orele ceasului şi pietrele străzilor
în speranţe inutile.

Îmi bag mâinile în buzunare
Şi nu găsesc nimic.
Înainte am fi avut atâtea să ne dăm unul altuia !
Era ca şi când toate lucrurile ar fi fost ale mele:
cu cât îţi dădeam mai mult, cu atât mai mult aveam să-ţi dau.

Adesea spuneai: ochii tăi sunt peşti verzi !
Şi eu credeam.
Credeam,
pentru că alături de tine
totul era posibil.
dar asta era în vremea secretelor.
Era în vremea când corpul tău era un acvariu.
Era în vremea când ochii mei
erau peştii tăi verzi.
Astăzi sunt doar ochii mei.
E trist, dar adevărat:
Nişte ochi ca oricare alţii.

Am consumat deja cuvintele.
Când spun acum: "iubirea mea…",
nu se mai întâmplă absolut nimic.
Şi între timp, printre cuvintele consumate,
am certitudinea
că toate lucrurile ar tremura
numai să murmur numele tău
în liniştea inimii mele.

Nu mai avem nimic să ne dăm.
Înlăuntrul tău
nu mai există nimic care să-mi potolească setea.
Trecutul e inutil ca o zdreanţă.
Şi, aşa cum ţi-am spus: cuvintele sunt consumate.

Adio.