Acum pictez un tablou mare –
vreau să-mi fac un autoportret.
Aici o să desenez inima – o gămălie de chibrit,
aici, creierul – un aparat sacru şi concret.
Undeva vor fi neapărat nasul, gura,
n-are nici un sens să omit ochii – două semne de întrebare,
aici în colţ o să-mi pictez gândurile –
o claie informă de rufe murdare.
Pieptul – o oglindă cu poleiul zgâriat –
va lăsa să se vadă interiorul
(cu totul neinteresant, indefinitiv),
sus, sprâncenele îşi vor schiţa zborul.
Două aripi vor fi probabil şi urechile,
fruntea cutată – o scară către infinit,
buzele, arc perfect, vor reprezenta pentru eternitate
obsesia roşie a sărutului-mit.
Un ochi atent va mai putea zări, în fine,
cicatricea unei găuri în frunte,
sau în maldărul recuzitelor inutile,
ceva ce ar putea să semene a ideal sau a munte ...
" Libertatea de a trage cu puşca (1946) se deschide cu binecunoscutul autoportret.
RăspundețiȘtergereGeo Dumitrescu este cu siguranţă unul dintre poeţii de seamă ai timpului nostru si nu numai. Dacă nu ne recunoaştem în poezia şi în poeţii vremii noastre, în ce şi în cine, la drept vorbind, să ne recunoaştem adevărata figură? Ar fi să ratăm, ignorându-ne exponenţii, şansa unei confirmări omeneşti decisive, oricum mai verosimile decât multe altele, decât toate celelalte."
(Lucian Raicu)
Geo Dumitrescu, Versuri, Editura Minerva, Bucureşti, 1981