Peisaj lunar cu umbre care curg
pe vişinul orelor abstract,
tăcerea noastră albă o conjug
cu infinitul uniform şi vag.
O, despărţiri ascunse, nefireşti,
de-o zi, de-o oră, poate un cuvânt
pe care fără voie îl rosteşti,
cum cerne clipa aură sau vânt!
Şi despărţiri de toate şi de tot,
acelaşi ritm în fiecare gol,
mă-ntorc în urbea umbrei şi nu pot
să nu mă simt sălbatic şi înfrânt...
<Refuzându-şi condiţia de literat, de profesionist al cuvintelor, Dominic Stanca ne mărturiseşte în Carnetele sale: "Lucrez îngrozitor de încet şi migălos. Am poezii de zece-cincisprezece ani pe care nu le transcriu din cauza unui singur cuvânt care nu mă mulţumeşte şi, până nu-l găsesc, nu le găsesc terminate"..."E foarte greu să scrii în limba română. E ca o stâncă în care trebuie să dalţuieşti"..."Până la treizeci de ani scrii prost, dar crezi că scrii perfect. După treizeci de ani, ce scrii ţi se pare prost, dar abia atunci scrii bine." Dar cea mai revelatoare mărturie ni se pare aceea datata la 19 mai 1976: "Cum mi-am scris poeziile? Nu le-am scris (s.n.) niciodată. Le-am transcris (s.n.)...adică vreau să spun că nu le-am făcut eu, ci ele au fost făcute odată cu mine. Au făcut parte integrantă din mine şi eu am transcris mereu ceea ce mi-a dictat - nu ştiu - mintea sau sufletul sau amândouă împreună, într-o conlucrare totală, o armonie desăvârşită, inseparabilă chintesenţă."
RăspundețiȘtergere(Doina Uricariu)
Dominic Stanca, UN CEAS DE HÂRTIE, Editura Eminescu, Bucureşti, 1984