Octavian Paler

Într-o gară

Dimineaţa e abia presimţită şi totuşi
sunt destui călători care vin şi călători care pleacă.
De ce vin? De ce pleacă?
Dar e prea devreme să întreb.
Filosofii, istoricii, profeţii şi toţi ceilalţi care se ocupă
cu sensul existenţei dorm încă. Au citit până noaptea târziu
şi nu pot să-i trezesc la o oră atât de nepotrivită.
Există şi călători care stau şi aşteaptă, bineînţeles
în sala de aşteptare, cuminţi, dar şi pe peroane. Ce aşteaptă?
Dorm însă şi psihologii sau cum se mai cheamă cei care ştiu
câte lucruri poate să aştepte un om şi, în general, ce rol are
aşteptarea în lume. Nici pe ei nu pot să-i trezesc. Sunt obosiţi,
extenuaţi, de probleme serioase, nu se cade sa-i deranjez
pentru un fleac, fiindcă eu în gara aceasta, în dimineaţa aceasta,
care nu e încă dimineaţă, e jumătate noapte,
nu ştiu de ce stau oamenii prin sălile de aşteptare ale veacului.
Unii au renunţat să aştepte. Au aţipit, pur şi simplu,
între două ţipete de locomotivă. Au uitat de veniri,
au uitat de plecări, au uitat de vacarmul din gară. E bine? E rău?
Nu ştiu. Cei care ne explică astfel de lucruri complicate
dorm şi ei. E normal. Sunt din ce în ce mai multe întrebări
şi ei trebuie să dea din ce în ce mai multe explicaţii
în timp ce inexplicabilul creşte ca o noapte imensă sau
ca o dimineaţă imensă. Încât, stau mai departe în această
jumătate de mirare şi jumătate de spaimă, prudent,
să nu fac o gafă care să atragă atenţia celorlalţi asupra mea.
Ar întoarce toţi capul. Ce caută ăsta aici,
într-o gară, cu întrebările lui? Aici nu e oracolul din Delfi.
Aici oamenii vin şi pleacă, aşteaptă sau moţăie,
dar nimeni, absolut nimeni nu-şi permite să pună întrebări.
Deci, mă strecor din gară
tiptil şi plec să umblu pe străzi. E mai bine.
Singurul lucru care mă-ncurcă e că nu ştiu
la ce oră se scoală filosofii, istoricii, profeţii, psihologii
şi cei care ne explică lucrurile complicate, prin urmare
nu ştiu cât va trebui să umblu fără noimă pe străzi.
Şi nu pot nici să întreb trecătorii. Risc
să nimeresc vreunul dispus să mă ia peste picior
şi să râdă. „Nu ştiai? Ne-am hotărât să venim, să plecăm,
să aşteptăm şi chiar să murim fără să ne mai punem întrebarea
de ce. Lumea s-a transformat într-o gară, nu vezi?
Mai bine nu întreb. Tac şi mă uit la ferestre.