Poetizează luna Fereastra ta iubită - Prin tainicile umbre Te-aştept ca şi-n trecut,- Cu plânsul meu pe coarde, La ora tăinuită, - Şi care, poate-odată, Prin lume ţi-a plăcut. Poetizează luna Grădina de parfume, - Prozaicile hoarde De-acuma au tăcut... Prin tainicile umbre, Străin ca-ntotdeauna, - Cu plânsul meu pe coarde, Te-aştept ca şi-n trecut.
Ziua de ieri s-a ţinut după mine, crezând, Ca un câine flămând, Că e legată cu ceva, cu vreo curea, Cu vreo frânghie, de viaţa mea - Şi la o răspântie cu statui S-a întors,văzând că nu-i. S-a pierdut neputincioasă şi pribeagă După ce vremea întreagă M-a urmat pas cu pas, până azi La amiazi. Cine şi-a pierdut o zi cât o viaţă S-o caute repede.Se înnoptează.Se lasă ceaţă.
Zadarnic șterge vremea a gândurilor urme! În minte-mi ești săpată ca-n marmura cea rece, Uitarea mână-n noapte a visurilor turme Și toate trec ca vântul dar chipul tău nu trece. În veci noaptea și ziua șoptesc în gând un nume, În veci la pieptul bolnav eu brațele îmi strâng, Te caut pretutindeni și nu te aflu-n lume, Tu, chip frumos cu capul întors spre umăr stâng. Astfel în veci în minte-mi încremeniși frumoasă Și văd în veci aievea divinul tău profil. O, cum nu pot în brațe să te omor plângând, Tu, blond al vieții mele ș-al dragostei copil! Zadarnic cat repaos pe perina cea moale, Îmi pare c-a mea tâmplă pe piatră o am pus Și noaptea-ntreagă ochi-mi în lacrimi se îneacă Și mintea mea în noaptea de veci va fi apus. Pe cât mai am în pieptu-mi un pic măcar de sânge, În inimă cât fibra din urmă va trăi, Avare, ele-n sine icoana ta vor strânge, Cu dânsa împreună și ele vor muri! O, rai al tinereți-mi, din care stau gonit! Privesc cu jind la tine, asemeni lui Adam, Eu nu gândesc c-o clipă am fost și fericit, Ci mor, mor de durerea că-n brațe nu te am.
Să-mi scapi? Niciodată - Iubire! Cât timp tu eşti tu şi eu sunt eu, Şi lumea ne-ncape-n aceeaşi măsură, Pe mine - dragoste, pe tine - ură - Unul se-ascunde, celălalt cheamă mereu. Viaţa mea-i o greşeală poate, până la urmă - Într-adevăr. seamănă mult a ursită. Orişice fac, năzuinţa nu-i împlinită. Dar dacă şi ţelul acesta, şi el mi se curmă? Trebuie nervii să-i ţii încordaţi, doar atât; Ochii să-i ştergi şi să râzi, chiar de-ai cădea: Lovit, să te ridici, şi să-ncepi de la-nceput. Astfel, în goană se macină viaţa, doar ea. Priveşte, o singură dată, din depărtatul hotar, Spre mine, în praf şi întuneric adânc cufundat. Ci altul, din nou, spre acelaşi ţel îndreptat, Mi se arată Pururi Îndepărtat!
Life in a love
Escape me? Never Beloved! While I am I, and you are you, So long as the world contains us both, Me the loving and you the loth, While the one eludes, must the other pursue. My life is a fault at last, I fear: It seems too much like a fate, indeed! Though I do my best I shall scarce succeed. But what if I fail of my purpose here? It is but to keep the nerves at strain, To dry one's eyes and laugh at a fall, And baffled, get up to begin again, So the chase takes up one's life, that's all. While, look but once from your farthest bound, At me so deep in the dust and dark, No sooner the old hope drops to ground Than a new one, straight to the selfsame mark, I shape me Ever Removed!
Şi soarele se scufunda în orizont,
Şi arborii-l priveau îndrăgostiţi,
cu frunzele. Nici el nu se-ndura să plece şi
poate de-aceea devenea mai mare,
mai prietenos. Noi doi îi surâdeam şi inimile
noastre
mult mai înalte decat el păreau, ca nişte fructe clătinate străluceau
deasupra gurii lui deschise,
pofticioase. Şi tu credeai că zbori, şi eu pluteam,
iar aerul sub paşii noştri se-ntărea.
Astfel urcam, şi-ntâi un ram,
apoi un nor şerpuitor,
şi-apoi o dâră de cometă sură
ne atingeau ding-dang, ding-dang,
asemenea ceasului cel mare
din turla ce se micşora,
o, foarte jos, foarte departe,
până era şi nu era. Iar noi, cu ochii-ntredeschişi,
lin adormeam, cu tâmpla răzimată
de-o aripă a păsării ce-a fost,
şi parcă n-a fost, niciodată.
Pe multe drumuri, pe multe, se-ncearcă gândul spre tine. O, sfârşitul acela de zi, peste care căzură grabnice brume! În grădina mea florile spre alte foarte înalte poieni tânjind mai invocă şi-acum lumina ta fără de nume. Unde dormi astăzi - nu ştiu. Nici un cântec nu te găseşte. Astăzi tu eşti unde eşti. Iar eu aici. Depărtarea a pus între noi carul cel mare pe cer, apele-n văi, focul în noapte pe dealuri, şi pe pământ a pus anemone şi patimi cărora ziua nu le prieşte. Ca o poartă s-a-nchis. Nici un semn nu străbate vămile, vămile.
Ruga mea e fără cuvinte, Şi cântul, Doamne, mi-e fără glas. Nu-ţi cer nimic. Nimic ţi-aduc aminte. Din veşnicia ta nu sunt măcar un ceas. Nici rugăciunea, poate, nu mi-e rugăciune, Nici omul meu nu-i poate omenesc. Ard către tine-ncet, ca un tăciune, Te caut mut, te-nchipui, te gândesc. Ochiul mi-e viu, puterea mi-e întreagă Şi te scrutez prin albul tău veştmânt Pentru ca mintea mea să poată să-nţeleagă Nengenunchiată firii pe pământ. Săgeata nopţii zilnic vârfu-şi rupe Şi zilnic se-ntregeşte cu metal. Sufletul meu, deschis ca şapte cupe, Aşteaptă o ivire din cristal, Pe un ştergar cu brâie de lumina. Spune tu, Noapte, martor de smarald, În care-anume floare şi tulpină Dospeşte sucul fructului Său cald? Gătită masa pentru cină, Rămâne pusă de la prânz. Sunt, Doamne, prejmuit ca o grădină, În care paşte-un mânz.
Aceleaşi străzi pe care am trecut, Oraşul stins într-un amurg tăcut, Imagini care-mi umplu mintea, neîncetat, De-atâta timp... Pe caldarâm sunt paşii mei de ieri, În aer, seva altei primăveri... Un abur şters îmbracă lumea în argint curat Şi sufletul palpită iar, ca raza unui tainic far stelar. Ai venit precum valul cald, melancolie de amurg, Şi străzile acestui burg, sub ploaia florii ard... Ai venit ca un val stingher, melancolie fără leac, Pe străzi înguste care tac, şi care duc spre nicăieri... Să mă întorc, dar unde şi de ce? Mă mai aştepţi, mai eşti sau nici n-ai fost? Poate chiar strada unde-ai stat s-a spulberat încet Şi n-o mai pot găsi nicicum, azi către tine nu e niciun drum...
Nu mă lăsa, aşează-mi-te-alături Şi ţine-mi capul strâns să nu tresar Când somnul bont la care-s condamnată Se-ascute, răsucindu-se-n coşmar;
Cuprinde-mi tâmplele în palme-aşa Cum ţii să nu se verse un potir Şi pune-ţi gura peste gura mea: Inspiră ţipătul care-l expir, Să nu se-audă hohotul de plâns Ce-şi hotărăşte trupul meu contur; Îmbrăţişează-mă să nu mă smulgă Valul de spaimă care creşte-n jur Şi duce totul, şi în urma lui Rămâne doar moloz şi ghilimele, Şi se chircesc bolnave şi se sting Şi soarele şi celelalte stele…
