Am luat ceasul de-ntâlnire Când se tulbură-n fund lacul Şi-n perdeaua lui subţire Îşi petrece steaua acul. Câtă vreme n-a venit M-am uitat cu dor în zare. Orele şi-au împletit Firul lor cu firul mare. Şi acum c-o văd venind Pe potecă solitară, De departe, simt un jind Şi-as voi să mi se pară.
Cad frunze-ngălbenite Pe drumul ruginit, Şi-n zborul lor le-asemăn C-un suflet părăsit. De-aceea al lor freamăt Nu pot să-l mai ascult, Tu vii de-abia acuma, Eu am plecat de mult. De calci pe frunze moarte Şi-ţi mai răsar în gând, Alungă-mă din minte, Căci nu mai viu nicicând: S-au dus acele clipe Din vremea de demult, Tu te gândeşti acuma Eu te-am uitat de mult. Nesocoteai iubirea, Azi o cunoşti şi-o ştii, De-ţi vine-n gând tăcerea Cărărilor pustii, Pustii îţi vor rămâne Ca-n vremea de demult; Zadarnic mă mai cauţi: Eu am plecat de mult. Al păsărilor cântec Ascultă-l tu de-acum, Privind cum cade frunza Atât de tristă-n drum; Eu nu mai sunt în stare Să pot să mai ascult: Încearcă de mă uită... -Eu te-am uitat de mult.
Prilejul fiecărei sărbători e ziua mai înainte chiar de a fi fost rostit numele său
Între hotarele zilei atâtea şi atâtea minunate gesturi atâtea şi atâtea înfricoşătoare verdicte încât oamenii ar trebui să se întrebe dacă sărbătorile nu trec cumva dintr-o inimă în alta la fel de fulgerător şi la fel de adevărat cum dintr-un cer în altul păsările
Dar sărbătoarea pe care nicicum nu o poţi cuprinde în toată irepetabila sa măreţie trebuie socotită a fi naşterea celui mai necunoscut celui mai şters celui mai de rând dintre semenii noştri.
