XVI
Nopţile de iarnă, în copilărie - cu plapuma ridicată
mult, peste obraji - şi obrajii în pernă - şi atâta de bine, ştiind
că afară e viscol, zăpada izbind moale în geam -
şi înăuntru, întunericul cald - şi somnul pufos,
ca o zăpadă caldă, răsfrântă în oglinda lăuntrică,
unde credeam că se vor răsturna mereu toate cele de afară,
să le fac ale mele - fără altă putere decât aceea
pe care eu să le-o fi lăsat - somnul începător,
şi aşezându-mi frumos plapuma, şi spunându-mi -
" te-ai cuibărit aici " , - şi pe urmă pleca -
dar numai până alături, şi ştiind-o acolo, - şi mie
aici, singurătatea fiindu-mi aproape - ca şi zăpada caldă şi moale
a somnului - şi nu-mi era frică de ea, doar că veneau
visele, uneori, şi mi se făcea somnul întreg un urlet,
şi mă deşteptam cu spaima aceasta, pe care acum
o ştiu atât de bine, că nici nu mai este spaimă.
Acuma, iarna, mă cuibăresc tot astfel, cum pot eu
mai bine - şi nici nu mă mai sperie visele rele,
şi mi-e egal dacă ninge afară, sau este o iarnă
uscată.
"Pentru postmodernismul românesc, Mircea Ivănescu a fost, alături de Mircea Horia Simionescu, vârful aisbergului. Fără poezia sa, şi fără zecile de mari cărţi ale secolului XX pe care le-a tradus exemplar în româneşte, literatura noastră din ultimii patruzeci de ani ar fi arătat sensibil diferit. Mircea Cărtărescu, Mircea Nedelciu şi ceilalţi scriitori afiliaţi 80-ismului rafinat, ironic, cosmopolit (într-un cuvânt), cu siguranţă nu ar fi scris la fel. Am fi avut probabil şi astăzi o literatură bătrânicioasă, tardo-modernistă, sufocată de discursul naţionalist de tip Păunescu-Vadim sau de estetismul cu ochii la stele al autorilor care nu au reuşit niciodată să descopere firescul şi naturaleţea. Pe acestea Mircea Ivănescu le stăpânea ca un mare poet, din interiorul unui discurs care nu e la îndemâna oricui – fiindcă, pentru a-i citi versurile,nu e nevoie doar de elanuri lirice şi de entuziasm infantil, versurile sale nu sunt cantabile şi necesită o cultură solidă şi curiozitatea de a sonda dincolo de aparenţe. Nici Iustin Panţa, nici poeţii generaţiei mele în care mairecunoştimărci ivănesciene, nu sunt nişte poeţiivănescieni,în sensul în care Nichita Stănescu (chipul diurnal generaţiei ‘60) a făcut o sumedenie de victime printre versificatorii de talent de după 1970.Ar fi uşor să spunem că Mircea Ivănescu avea o conştiinţă literară mai avansată decât a contemporanilorsăi. Ai impresia, citindu-l, că lumea în care trăia, universul prin care se mişca lăuntric acest om nu are nicio legătură cu lumea urâtă, tristă şi plină de compromisuri în care se defila în vremea în care a debutat şi şi-a publicat aproape toate cărţile.Versuri, Poeme, Poesii şi toate celelalte minunate volume pe care ni le-a lăsatsunt scrise în libertate.
RăspundețiȘtergereÎn libertatea pe care nu ţi-o pot oferi decât cărţile şi discreţia absolută pe care o impune travaliul continuu al unui poet şi traducător de un rar devotament pentru profesiunea scrisului.Lui Miecea Ivănescu îi datorăm nu doar o poezie care a influenţat cu zgomot secret o bună parte din lucrurile cele mai valoroase scrise în poezia românească a ultimilor 30 de ani, ci şi câteva dintre cele mai frumoase pagini de proză pe care eu le-am citit în limba română – recitiţi "Alte glasuri, alte încăperi", "Zgomotul şi furia" sau Marele Gatsby,sunt acolo desăvârşite frumuseţi de limbă şi de stil pe care i le datorăm traducătorului fără de care Musil, Joyce, Fitzgerald, Capote, Faulkner sau Kafka nu ar fi sunat atât de captivant şi în româneşte.Mircea Ivănescu a fost omul cel mai cultivat pe care l-am întâlnit, iar literatura sa e o remarcabilă probă de subtilitate, inteligenţă şi emoţie, care a contribuit ca poezia românească de după 1968 să treacă într-o altă vârstă istorică. Odată cu trecerea poetului Mircea Ivănescu, la doar câteva luni de la dispariţia romancierului Mircea Horia Simionescu, se încheie o epocă."
(Claudiu Komartin)