Dragoste
Mai bine să nu te fi văzut nicicând
mai bine eu să fi fost rănită,
mai bine să nu te fi plâns în gând
şi să-apun liniştită.
Mai bine ploaia ceea cădea peste-un veac,
mai bine eu eram întârziată,
mai bine fulgerul da în acel copac
ce ne-ascunse odată.
Numai aşa să nu fie, numai aşa,
cum nicicui nu i-aş dori să se-ntâmple,
măcar marea ia-o întreagă şi-o bea
să-ţi stingi jarul din tâmple.
Măcar casa ia-o şi-o mută din loc,
şi îţi trage peste faţă-un perete,
numai să nu-ţi împurpure pete de foc
albul ninselor plete.
Am să mă duc undeva, mai spre zăpezi,
să le împrumut pe-o vreme răcoarea,
nici eu să te văd şi nici tu să mă vezi -
să ne vadă uitarea.
"Poezia Leonidei Lari am auzit-o cu ani în urmă, recitată îndelung, în şoaptă, de către un alt mare poet mai tânăr ca vârstă, într-o seară de iarnă cu zăpezi de un metru. Cineva trăia din cuvintele acelor poeme ce răspundeau inimii unei alte generaţii: aşa cum îl recitam noi pe Labiş, cum îl ştiam pe de rost noaptea la focuri pe dealul Feleacului în Transilvania.
RăspundețiȘtergereNumai prin rostirea firească, adâncă şi sfântă în felul ei, se poate întâmpla această fericită stare de lucruri:să devină cuvintele la-ndemâna celuilalt prin care îşi exprimă durerile şi nădăjduirile fiinţei interioare.
Apoi am avut prilejul să o ascult la Chişnău nemijlocit, să văd cum reacţionează o sală arhiplină la versurile ei, să stau eu însumi cucerit de această îndurerată splendoare de advent, de aceste tropare îngânate, legănate ca nişte litanii străvechi pentru vremi ca de post ale abstinenţei şi speranţei, ca un opaiţ aprins de veghe sângerând în ungher, priveghere până se crapă se ziuă.
Ceea ce te câştigă în poezia acestei mari poetese a neamului este acel stil propriu, acea marcă originală, acea stare lăuntrică înaltă, inimitabilă:suflul ritual, bătaia inimii ce reuşeşte să topească gheţurile din jur şi să înceapă primăvara în sufletul ce-o ascultă."
(Ioan Alexandru)
Leonida Lari, Dulcele foc, Editura Univers, Bucureşti, 1991