Camelia Rădulian

Ochii ţin minte

Ucide tot ce nu e al tău
căci te-ai născut gol
ca aerul, ca somnul.
Tu nu poţi respira
atâta glorie.

Pădurile din jur
nu-ţi pot încăpea în oase
şi chiar dacă ţi-ai sprijini
ochii pe mări,
nu le-ai putea, albastre,
adânci în orbite.

În fiecare clipă ce vine
marea a fost demult,
prea demult,
aproape că nici n-a existat,
iar tu esti mai gol,
mai gol- îţi spun-,
decât o amintire fără stăpân.

Doar ochii,
ochii nebuni
mai tin minte.
Ei desenează pe timp
arar, arar,
aidoma păianjenului
pe-a cărui pânză
s-a sinucis
ziua de mâine.

Tudor Arghezi

Jignire

Nepreţuind granitul, o, fecioară!
Din care-aş fi putut să ţi-l cioplesc,
Am căutat în lutul rumânesc
Trupul tău zvelt şi cu miros de ceară.

Am luat pământ sălbatec din pădure
Şi-am frământat cu mâna de olar,
În parte, fiecare mădular,
Al fiinţei tale mici, de cremene uşure.

Zmăltându-ţi ochii, luai tipar verbina,
Drept pleoape, foi adânci de trandafiri,
Pentru sprâncene firele subţiri
De iarba nouă ce-a-nţepat lumina.

Luai pildă pentru trunchi de la urcioare
Şi dacă-n sâni şi şold a-ntârziat
Mâna-mi aprinsă, eu sunt vinovat
Ca n-am oprit statuia-n cingătoare

Şi c-am voit să simta şi să umble
Şi să se-ndoaie-n pipăitul meu,
De chinul dulce dat de Dumnezeu,
Care-a trecut prin mine şi te umple.

Femeie scumpă şi ispită moale!
Povară-acum, când, vie, te-am pierdut,
De ce te zămislii atunci din lut
Şi nu-ţi lăsai pământul pentru oale?