Mâinile
Tu, altădată, mâinile pe frunte
îmi lunecai în unduiri de ape,
să mi se pară lungi vibrări de clape
şi veşnicie, clipele mărunte.
Azi, nu-mi mai pui lumina lor pe pleoape,
nici pe amurgul tâmplelor cărunte,
şi, cum spre stele curgem ca o punte
şi mâinile ţi-ai înserat aproape.
În crinii lor cândva fără prihană
un foşnet veşted parcă se aude,
cum ar ofta o frunză ca o rană.
Dar şi mai sfinte-acum de ani şi trude,
eu le sărut adânc, ca pe-o icoană,
cu sufletu-n genunchi şi gene ude.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu