A.E. Baconsky

În alb

Tu care nu m-ai întâlnit
şi n-ai să mă vezi, poate, niciodată,
n-aş vrea să crezi că mi-ai rămas străin -
oriunde-ai fost, te-am cercetat adesea.
Pe uşa ta mai stăruie amprenta
mâinilor mele - umbra nevăzută
care se-nclină seara printre lucruri -
şi pasărea care din zbor coboară
tăcută la fereastră şi dorinţa
de-a te vedea mai tânăr decât eşti,
de-ai fi iubit pe cine-ai vrut vreodată,
gândul că poate nu e prea târziu
să mai ajungi din urmă călăreţul
necunoscut, al unui anotimp
visat în tinereţe - toate-acestea
şi-atâtea altele mărturisite-n gând,
sunt semn c-ai suferit de boala mea
şi-adeseori, chiar fără să-ţi dai seama,
râzând ţi-am dat să porţi în piept o clipă
propria-mi inimă. Nu fi uimit,
nu te gândi la lucruri necurate,
de boala mea te vindeci mai uşor
decât de vântul mării şi de răul
săgeţilor cu care te rănesc
târziu cocorii - boala mea-i asemeni
cântării celor care-au moştenit-o
demult - nu le mai trece niciodată.

Tu care poate nu m-ai întâlnit,
nu mă cunoşti - nu căuta zadarnic
profilul meu: nu sunt nici mai frumos,
nu-s nici mai bun şi nici mai rău ca alţii.
Urmează-ţi drumul tău nestingherit,
nu şovăi, nu te uita în urmă -
iar dacă vrei sa-mi spui ceva - vorbeşte-mi,
oriunde-aş fi, te-aud.