aşadar, nu există singurătate,
suntem întotdeauna mai mulţi - în noi înşine,
oriunde ne-am duce - şi oricât i-am implora
pe ceilalţi să aibă milă de singurătatea
vreunuia sau altuia dintre cei ascunşi, pândind,
în noi.
sigur, mai ales când ne rugăm
de cei de alături şi când desfacem în faţa lor,
ca pe un sul cu scriere rotunjită,
ceea ce noi numim singurătate - mai ales
atunci nu suntem singuri.
(mai degrabă
când suntem numai noi, şi unul din noi, dinăuntru,
le întoarce, mincinos, sau invidios, spatele
tuturor celorlalţi - mai degrabă atunci
am fi mai aproape de singurătate - dacă
ceilalţi, din noi - din afară - nu l-ar pândi
cu surâsuri pe cel supărat - sau nu l-ar ignora,
pur şi simplu. atunci e şi mai rău -
dar tot nu este singurătate, nici de data aceasta.)
"şi pe urmă vin marile ploi" - şi noi
ne ascundem în grădina înserată - şi se răsfrâng
de multe ori chipurile noastre în frunzele ude
şi ne leagănă - ca şi cum am visa-ntr-o oglindă.
"Mircea Ivănescu pare să se fi apropiat mai mult ca oricine de un lirism ideal al intimităţii(privacy). Poet erudit, hrănit cu Henry James şi Virginia Woolf, instrumentele sale sunt melancolia, ironia şi o imagine discretă. Poezia sa refuză lumea exterioară în mod atât de categoric, încât până şi această absenţă însăşi devine semnificativă. În schimb se înscrie în jocul dintre emoţiile angoasei şi umilinţei cu plăcerile ascunse ale auto-suficienţei şi ale iubirii nesatisfăcute. Merită să fie citit nu numai pentru a căuta lirismul său insolit şi subiectiv, ci şi pentru capacitatea surprinzătoare de a genera din auto-suficienţă un soi de blând altruism, îmbinat cu valorile şi cu formele unei lumi alternative."
RăspundețiȘtergere(Virgil Nemoianu) - fragment dintr-o recenzie în limba engleză în TLS(Times Literary Supplement) din 2 ianuarie 1987, în traducerea autorului.