cratima adică este îngăduinţa
dar tocmai asta este - nu se pot ignora cratimele -
e ca şi cum ai fi obligat să spui totul deodată,
pentru totdeauna, şi să nu mai poţi să-ţi faci nuanţe
în care să te furişezi - ca pe uliţele dintre casele joase
de lemn, când n-ai mai putea să-i stai în faţa
lui, prietenului cu sticla de bitter în braţe, căruia tu îi spui
bronislav - dar nu mai ai putinţa să opreşti câte o clipă
timpul - cu asemenea pauze în curgerea povestirii -
căci asta se cheamă o cratimă - ar însemna că vei fi mereu
într-o asemenea scenă, sau alta exact la fel -
în care să stai să schimbi vorbe
peste paharele de pe masă - şi ochiul unei păsări, pe care
o crezi împăiată, ţintuindu-te sticlos până când
pasărea îţi spune ceva - e un papagal adică, şi înţelegi deodată
ce înseamnă spusele lui rostogolindu-se ca nişte bile,
şi asta înseamnă, tocmai, timpul de acum, pe care tu
n-ai să-l poţi opri niciodată - şi doar el,
cel din faţa ta, cu sticla asta în braţe - el are să o facă,
are să te oprească, adică, şi apoi are să plece, să te lase
locului - ca şi când ar fi acela, oricare, locul tău -
de parcă tu ai avea loc -
de asta este importantă cratima,
ea ar putea explica de ce anume ceea ce se rostogoleşte, încet,
repede, are acea îngăduinţă să existe - dacă sfera
nu se mai leagănă, nu mai există timp, trecere -
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu